PARTEA 4 — Fiica mea a spus că un bărbat intră noaptea în dormitor, iar când am aprins lumina, soția mea a încremenit

PARTEA 4

…dar eu nu mai eram singurul care privea ecranul.

Irina luase deja telefonul și fotografiase mesajul. Radu sunase la poliție. În mai puțin de zece minute, cabinetul s-a umplut de voci, pași și ordine scurte.

— Nu pleci nicăieri singur, mi-a spus inspectorul Pavel Neagu.

— Fiica mea este cu el.

— Știm. Și tocmai de aceea nu îi spunem că venim.

Natalia tremura atât de tare, încât plasturele de pe piept i se ridica odată cu fiecare respirație. I-am cuprins obrazul în palmă.

— O aducem acasă.

— Dacă i se întâmplă ceva?

— Nu i se va întâmpla.

Nu știam dacă îi promiteam ei sau mie.

În următoarea oră, polițiștii au stabilit un plan. Eu urma să-i răspund lui Mihai și să mă prefac că vin singur. Telefonul meu a fost conectat la o înregistrare, iar două echipaje au plecat spre depozit.

Mihai a sunat la douăsprezece și șapte minute.

— Ai venit la clinică să joci rolul soțului îngrijorat? a întrebat el.

— Unde este Sofia?

— În camera de birou. Se uită la desene.

— Dă-mi-o la telefon.

A urmat o pauză.

Apoi vocea Sofiei a răsunat subțire, speriată.

— Tată, nu sunt rănită. Dar unchiul Mihai tot spune că trebuie să taci.

— Sunt aici, iubita mea. Nu te teme.

Mihai a luat telefonul înapoi.

— Vino fără poliție, Vlad. Adu contractele semnate și îți dau copilul.

— De ce ai făcut asta Nataliei?

A râs scurt.

— Pentru că era singura care putea opri vânzarea firmei. Cancerul a făcut-o vulnerabilă. Iar tu erai prea ocupat să te crezi bolnav ca să întrebi cine îți pune pastilele în cutie.

În acea clipă, am auzit totul din nou, cuvintele lui ieșind din difuzor și intrând în cameră ca o lamă.

Nu mai era o bănuială.

Era vocea lui.

Era recunoașterea lui.

La depozit, poliția a intrat prin ușa laterală. Am rămas în mașină până când inspectorul mi-a făcut semn.

Am găsit-o pe Sofia într-un birou rece, cu o păpușă de pânză în brațe. Mihai stătea lângă fereastră, iar pe masă erau contractele, flacoanele și o cutie metalică în care păstrase copiile rețetelor falsificate.

— Tata! a strigat Sofia.

Am alergat spre ea.

Mihai nu s-a opus când polițiștii i-au pus cătușele. Doar m-a privit cu aceeași expresie pe care o avusese la fiecare ședință de firmă, ca și cum încă mai putea negocia.

— Vlad, gândește-te bine. Fără mine pierzi tot.

— Nu, Mihai. Fără tine îmi recuperez viața.

Avocatul lui a apărut în aceeași seară la secție. A ascultat înregistrarea și a închis dosarul cu un gest obosit.

— Nu semnez nicio declarație până nu văd probele complete, a spus Mihai.

Avocatul s-a uitat la el.

— Le-am văzut. Și nu mai pot reprezenta un om care m-a mințit în față.

Pentru prima dată, Mihai a tăcut.

Înregistrarea a devenit momentul care a schimbat totul. În sala de audiere, inspectorul a apăsat butonul, iar vocea lui Mihai s-a auzit limpede:

„Dacă ea moare înainte să semneze, compania trece în administrarea mea.”

Mihai a coborât privirea.

— Nu am spus asta.

Inspectorul a oprit aparatul.

— Ați spus-o singur.

În săptămânile care au urmat, ancheta a scos la iveală mai mult decât ne imaginam. Mihai falsificase acte, schimbase dozele din cutia mea de medicamente și plătise un angajat al clinicii să introducă în fișa Nataliei informații false. Nu o otrăvise ca să o ucidă imediat. Voia să o slăbească, să o sperie și să-i ia firma înainte ca noi să înțelegem ce se întâmplă.

Natalia a început tratamentul corect.

A fost greu.

Unele zile le petrecea întinsă, cu o cană mică de ceai între palme. În altele, Sofia îi citea cu voce tare din cartea ei preferată, iar Natalia zâmbea chiar și când o durea.

Eu am golit cutia de medicamente și am aruncat tot ce nu fusese prescris direct de medic. Apoi am pus pe frigider o listă cu orele tratamentului, nu pentru că mai credeam în liste, ci pentru că aveam nevoie să văd că viața putea fi din nou ordonată.

În dormitor, însă, a rămas un loc gol.

Acolo, lângă noptieră, fusese tocul negru al lui Radu. Într-o dimineață, l-am ridicat și am găsit sub el o mică urmă de alcool uscată pe parchet. Am șters-o cu un prosop, dar mirosul parcă rămăsese în lemn.

Sofia a intrat și s-a uitat la mine.

— Tată, acum mai vine bărbatul?

— Da, dar numai când mama are nevoie de ajutor.

— Și tu mai închizi ochii?

Am înghițit cu greu.

— Nu. Acum îi țin deschiși.

În luna următoare, Natalia a trecut prin operație. Am așteptat pe un scaun albastru, într-un salon unde ceasul făcea un zgomot prea puternic. Când medicul a ieșit și a spus că intervenția fusese reușită, nu am simțit bucurie imediat.

Am simțit aer.

Ca și cum, după luni întregi, cineva îmi desfăcuse o curea strânsă în jurul pieptului.

Au trecut cinci luni.

Ne-am mutat într-un apartament mai mic, într-un cartier liniștit, aproape de școala Sofiei. Am renunțat la firmă și am început să lucrez ca evaluator pentru o companie de logistică. Diminețile aveau miros de pâine prăjită, iar serile nu mai erau o luptă cu telefoane ascunse și uși întredeschise.

Natalia avea părul scurt și o eșarfă crem la gât. Obosea repede, dar ieșea în fiecare după-amiază la plimbare. Sofia desena pe trotuar cu cretă colorată și construia case cu ferestre uriașe.

Într-o zi de noiembrie, primul strat de zăpadă s-a așezat peste mașinile din fața blocului.

— Uite, tată, luna o să ne urmărească și aici, a spus Sofia.

— Sunt sigur că da.

Natalia a zâmbit de la fereastră.

Atunci am primit ultimul mesaj de la Mihai.

„Putem vorbi? Am greșit. Îți pot explica totul. Firma poate fi recuperată, iar familia noastră merită o a doua șansă.”

Am citit mesajul o singură dată.

Apoi am răspuns:

„Nu mai sunt omul pe care îl puteai controla. Nu veni.”

Am șters conversația și am pus telefonul pe masă.

Nu am simțit răzbunare.

Doar liniște.

În seara aceea, Radu a venit să-i schimbe Nataliei ultimul pansament. A așezat din nou tocul negru lângă lampă, iar eu am observat o zgârietură argintie pe capac, exact ca în noaptea în care crezusem că îmi pierdusem soția.

Sofia a intrat în cameră și s-a urcat între noi.

— Mama, de ce nu mai ești tristă când închizi ochii?

Natalia i-a sărutat fruntea.

— Pentru că acum știu că, atunci când îi deschid, voi sunteți aici.

Am stins lumina.

Afară ningea încet, iar în cameră se auzea doar respirația celor două persoane pentru care învățasem să nu mai confund tăcerea cu adevărul.

Tocul negru a rămas închis.

De data aceasta, nu mai ascundea nimic.