PARTEA 4 — Cu trei săptămâni înainte de nuntă am văzut ce i-a făcut logodnica femeii care ne îngrijea casa, iar tatăl meu a amuțit

PARTEA 4

Avocatul Neagu a închis telefonul, iar eu am rămas cu mâna pe lângă corp.

Marina a înțeles după fața mea că se întâmplase ceva.

— Cine a fost? a întrebat.

— Avocatul familiei.

— Ce ți-a spus?

— Că mâine dimineață vine cumpărătorul terenului.

Victor s-a ridicat brusc.

— Nu poți face nimic. Contractul este semnat.

— De cine?

A tăcut.

— De tine, a răspuns Marina în locul lui.

Tatăl meu a întors capul spre ea.

— Taci.

— Tu ai spus că totul este rezolvat.

— Am spus să nu te amesteci.

— M-ai folosit și pe mine!

În urmă cu câteva minute încercaseră să mă facă să mă îndoiesc de Sofia. Acum se priveau ca doi oameni care se treziseră în aceeași barcă, cu fundul spart.

Am sunat la poliție și am cerut să fie consemnată amenințarea împotriva Sofiei. Apoi l-am sunat pe Neagu și i-am trimis înregistrarea, fotografiile dosarului și copia declarației pregătite împotriva ei.

— Nu semna nimic mâine, mi-a spus el. Și nu lăsa pe nimeni să scoată acte din birou.

— Pot să am încredere în tine?

A urmat o pauză.

— Ar fi trebuit să mă întrebi asta înainte să lucrez pentru tatăl tău.

A închis.

Răspunsul lui m-a durut mai mult decât mă așteptam. Nu pentru că era nedrept, ci pentru că era adevărat.

La ora zece, Marina a încercat să plece. Și-a pus paltonul alb, cel cu nasturi rotunzi de os, și a luat geanta de pe consolă.

— Nu poți să mă ții aici, Andrei.

— Nu te țin. Dar nu lua nimic din casă.

— Sunt lucrurile mele.

— Atunci le vei lua după ce le verifică avocatul.

— Ai ales o menajeră în locul meu.

— Am ales să nu mint pentru tine.

A ridicat mâna, ca și cum ar fi vrut să mă lovească, apoi a lăsat-o să cadă.

— O să regreți.

— Poate. Dar nu în seara asta.

În aceeași noapte, polițiștii au venit să consemneze plângerea. Nu au încătușat pe nimeni. Au fotografiat dosarul, cutia bunicii și telefonul meu. Marina a repetat de trei ori că totul fusese o neînțelegere.

Apoi Neagu a venit personal.

A așezat laptopul pe masa din salon și a pornit înregistrarea.

Vocea Marinei s-a auzit din nou.

„După ce dispare, o vom găsi în camera Sofiei.”

În casa liniștită, propriile ei cuvinte au devenit mai reci decât fuseseră în realitate.

Marina și-a acoperit fața.

Victor a început să plângă.

Eu am ascultat fără să o întrerup. Pentru prima dată, nu mai trebuia să explic nimănui că nu inventasem totul. Nu mai trebuia să o salvez pe Marina de urmările propriilor decizii.

— Oprește, a spus ea.

Neagu nu a oprit.

— Spune-i să oprească! a strigat Marina.

M-am uitat la ea.

— Tu ai spus acele cuvinte.

A fost prima dată când a auzit din afară ceea ce făcuse. Și atunci și-a dat seama că nu mai putea schimba povestea printr-un zâmbet, o lacrimă sau o acuzație.

A doua zi, la opt dimineața, cumpărătorul a venit la poartă cu doi reprezentanți ai notarului. Neagu îi aștepta deja.

— Tranzacția este suspendată, a spus el. Există indicii că proprietarul nu și-a dat acordul și că semnătura a fost obținută prin falsă reprezentare.

Victor a început să strige că el era fiul Galinei și că avea dreptul să decidă.

Bunica a ieșit în pridvor, învelită într-un șal verde închis.

— Ai avut dreptul să-mi ceri voie, Victor. Nu să-mi vinzi pământul pe ascuns.

El a îngenuncheat în fața ei.

— Mamă, am vrut doar să-mi plătesc datoriile.

— Și ai vrut să-mi iei casa.

— Nu.

— Ai semnat.

Nu l-a lovit. Nu l-a blestemat. Doar s-a întors cu spatele.

În zilele următoare, anchetatorii au ridicat actele. Banca a blocat transferurile. Marina a fost chemată să dea declarații pentru amenințarea Sofiei și pentru tentativa de a fabrica o acuzație. Victor a pierdut dreptul de a administra bunurile Galinei, iar notarul a anulat tranzacția înainte ca terenul să fie vândut.

Nunta a fost anulată cu trei săptămâni înainte de data stabilită.

Am sunat invitații unul câte unul. Unii au pus întrebări. Alții au tăcut. Nu le-am spus totul.

— Nu mai are loc, am repetat.

Atât.

În camera Marinei, dulapul s-a golit în două zile. A rămas doar fotografia noastră de la mare, pusă cu fața în jos pe birou. În fotografie, ea râdea, iar eu o priveam ca și cum aș fi știut cine este.

Pe podea am găsit un fir de panglică subțire de aramă, desprins din dosarul pe care îl ținuse în mână. L-am ridicat și l-am pus într-un sertar.

Sofia a vrut să plece imediat.

— Nu vreau să mai rămân într-o casă în care am fost acuzată, mi-a spus.

— Nu trebuie să pleci din cauza lor.

— Nu plec din cauza dumneavoastră. Plec pentru că vreau să încep altundeva.

Am înțeles.

I-am plătit salariul pentru încă o lună și i-am recomandat un centru medical unde putea face practică. Neagu a ajutat-o să redacteze o declarație, iar Doru a confirmat toate schimbările de program.

Câteva săptămâni mai târziu, casa era aproape goală.

Galina s-a mutat într-un apartament luminos, la două străzi de sora ei. M-a sunat într-o duminică dimineața.

— Vino să vezi ceva.

Când am ajuns, Rareș stătea la masa din bucătărie și desena. Avea în față o foaie cu o casă, un copac și trei oameni sub un soare prea mare.

— Cine sunt? l-am întrebat.

— Sofia, bunica și tu.

— De ce nu ai desenat-o pe mama ta?

Băiatul a ridicat din umeri.

— Pentru că voi ați venit când aveam nevoie.

Nu am știut ce să spun. M-am așezat lângă el și am privit creionul cum lăsa urme galbene pe hârtie.

Sofia își găsise un loc la un centru de îngrijire pentru vârstnici. În prima ei săptămână, mi-a trimis o fotografie cu ecusonul prins de uniformă. Sub numele ei scria „îngrijitoare medicală în formare”.

— Îmi place aici, mi-a spus la telefon. Nimeni nu-mi schimbă instrucțiunile după ce termin.

— Atunci ai ajuns unde trebuia.

— Și dumneavoastră?

Am privit pe fereastra apartamentului meu. În curte, copiii vecinilor construiau un om de zăpadă strâmb.

— Învăț să nu mai confund liniștea cu fericirea.

Au trecut patru luni.

Am început să lucrez într-o firmă mică de restaurare a clădirilor. Plecam dimineața cu o cană de cafea și mă întorceam seara cu praf pe mâneci. Nu era viața pe care o plănuisem pentru după nuntă, dar era a mea.

În fiecare joi o vizitam pe Galina. Îi duceam pâine caldă, iar ea îmi povestea aceeași întâmplare despre primul dans din tinerețe.

De data asta o ascultam până la capăt.

Într-o seară de noiembrie, când primul îngheț acoperise balustrada, am primit un mesaj de la Marina.

„Am înțeles tot. Putem vorbi? Nu vreau să rămânem dușmani. Încă te iubesc.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu suntem dușmani. Dar nu mai fac parte din viața celuilalt. Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf. Nici furie.

Doar spațiu.

În dimineața următoare, Rareș mi-a adus desenul terminat. Adăugase un al patrulea personaj: o femeie cu un ecuson la gât, ținând mâna Galinei.

— Asta e Sofia, a spus el. Acum lucrează cu bunica.

— Și eu unde sunt?

— Tu ești lângă ușă.

— De ce?

Rareș s-a gândit puțin.

— Pentru că ai lăsat oamenii să intre.

Am prins desenul pe frigider cu un magnet în formă de casă. Lângă el am pus panglica de aramă pe care o păstrasem din dosar. Nu ca pe o dovadă a rușinii, ci ca pe un semn al zilei în care am încetat să trec pe lângă adevăr.

Afară începea să ningă.

Am închis ușa, am stins lumina din bucătărie și am rămas câteva clipe în întunericul liniștit.

Pentru prima dată după mult timp, casa nu mai ascundea nimic.

Iar panglica nu mai lega nicio minciună.