Soțul meu ne-a servit cina, iar după câteva minute eu și fiul meu am căzut la podea; când s-a întors, a pălit

Soțul meu ne-a privit cum cădem unul după altul, apoi a verificat dacă mai avem pulsul ca și cum ar fi închis două uși. Aveam obrazul lipit de gresia rece din bucătărie, iar mirosul de mărar și usturoi încă plutea în aer. Lângă mine, Maxim zăcea cu brațul prins sub scaun. Îi vedeam pieptul ridicându-se abia perceptibil.

Era joi, puțin după ora opt seara, în casa noastră de la marginea orașului Cernăuți. Afară ploua mărunt, iar apa curgea pe geam în dungi subțiri. Andrei ieșise din bucătărie vorbind la telefon. Am auzit vocea lui din hol, joasă și calmă.

— Totul este făcut. În curând nu vor mai fi o problemă.

Cuvintele mi-au tăiat respirația mai rău decât otrava din mâncare.

Am numărat trei bătăi ale inimii înainte să îndrăznesc să clipesc. Maxim și-a mișcat degetul mic. Atât. I-am șoptit fără să întorc capul:

— Nu te mișca încă.

Pașii lui Andrei s-au apropiat. Ușa frigiderului a scârțâit, apoi el s-a oprit lângă mine. Mi-a ridicat mâna și mi-a apăsat două degete pe încheietură. Am simțit unghiile lui scurte pe piele. M-am rugat să nu observe că pulsul meu încă bătea.

— Așa va fi mai ușor pentru toată lumea, i-a spus lui Maxim.

Apoi a luat ceva de pe masă. Un obiect greu a lovit ușor lemnul. Am vrut să deschid ochii, dar frica m-a ținut nemișcată. Când ușa garajului s-a închis, am așteptat încă un minut.

Maxim a deschis ochii în același timp cu mine.

— Mamă, ce ne-a făcut?

— Nu știu. Dar nu putem rămâne aici.

Mi-am dus mâna la buzunar. Telefonul dispăruse. Al lui dispăruse și el. Pe masă rămăsese farfuria mea albastră, cu câteva bucăți de carne și cartof. Culoarea ei strălucitoare părea absurd de liniștită în mijlocul groazei.

La ora opt și douăzeci și șapte am găsit telefonul fix ascuns în dulăpiorul îngust de lângă cămară. Andrei voia să-l arunce de luni întregi, dar eu îl păstrasem pentru zilele în care se lua curentul.

Am sunat la urgențe și am spus adresa cu voce joasă.

— Soțul dumneavoastră este în casă? a întrebat dispecera.

— Nu știu. A ieșit în garaj. Ne-a otrăvit și a spus că nu vom mai fi o problemă.

Maxim s-a târât până la fereastră și a ridicat puțin jaluzeaua. A privit spre curte, apoi a clătinat din cap. Andrei nu plecase. Mașina lui era încă acolo.

Am închis după ce dispecera mi-a spus că un echipaj se apropia. În congelator am ascuns resturile cinei într-o pungă curată, sub pachetul început de mazăre. Degetele îmi tremurau atât de tare, încât am scăpat clema metalică pe podea.

— Trebuie să ieșim pe ușa din spate, am spus.

— Acum?

— Dacă rămânem, el va veni iar.

Maxim s-a ridicat, dar genunchii i s-au înmuiat. L-am sprijinit de frigider și am simțit metalul rece străpungându-mi bluza. Am ajuns împreună la ușă. Tocmai desfăceam zăvorul când farurile au tăiat jaluzelele.

— La podea, am șoptit.

Ne-am prăbușit în aceleași locuri. Am așezat mâna lui Maxim lângă scaun și am mutat farfuria albastră câțiva centimetri, exact cum fusese înainte.

Cheia s-a răsucit în broască.

Ușa s-a deschis, iar Andrei a intrat. În mâna dreaptă ținea un obiect învelit într-o cârpă albă. S-a apropiat de mine, s-a aplecat și a ridicat încet marginea farfuriei, în timp ce eu mă prefăceam că nu respiram. Apoi a întins mâna spre buzunarul lui și a spus…

PARTEA 2

…

— De data asta trebuie să verificăm totul.

Vocea lui Andrei era atât de liniștită, încât mi s-a făcut mai frică decât atunci când îi auzisem amenințarea. A pus obiectul învelit pe masă și s-a apropiat de Maxim. Eu am rămas cu obrazul lipit de gresie, simțind un fir de praf sub obraz.

— Dacă încă mișcați, totul se complică, a murmurat el.

Apoi a scos telefonul meu din buzunar și l-a așezat lângă farfurie. Pe ecran se vedea o fotografie cu noi trei, făcută anul trecut la munte. În fotografie zâmbeam. Andrei ținea mâna pe umărul meu, iar Maxim își ridica degetele în semn de victorie.

Mi-a venit să urlu.

El a trecut pe lângă mine, a deschis congelatorul și a privit înăuntru. Pentru o clipă am crezut că va vedea punga ascunsă sub mazăre. A mutat două cutii, a oftat și a închis ușa.

— Unde ai pus-o? a întrebat cineva din curte.

Nu era singur.

Andrei s-a întors spre fereastră.

— Încă nu am găsit-o.

Am recunoscut vocea. Sorin, asociatul lui din atelierul de mobilă, venise de câteva ori la noi. Întotdeauna purta pantofi lucioși și mirosea puternic a mentă. Acum glasul lui tremura.

— Ai spus că totul este sub control.

— Este.

— Dacă vine poliția?

Andrei a râs scurt.

— Până vine poliția, nu mai are cine să spună ceva.

Mi-am înfipt unghiile în palmă ca să nu tresar. Maxim era la mai puțin de un metru de mine. Îi auzeam respirația sacadată.

Andrei s-a apropiat din nou și mi-a apăsat umărul cu vârful pantofului. Durerea mi-a urcat până în gât.

— Elena, a spus el, știu că te prefaci.

Lumea s-a oprit.

Am simțit cum Maxim își încordează trupul. Dacă deschideam ochii, urma să ne ucidă. Dacă rămâneam nemișcați, poate ne ucidea oricum.

Andrei a numărat încet:

— Unu… doi…

Din stradă s-a auzit un motor. Sirena nu pornise, dar farurile albastre au luminat pentru o clipă tavanul. Andrei s-a întors brusc spre fereastră.

Sorin a intrat în bucătărie prin ușa din spate. Avea fața albă și ținea în mână o canistră mică de benzină.

— Trebuie să plecăm acum, a spus el.

— Nu fără dosar.

— Arde casa și termină odată.

Am înțeles atunci că otrava nu era singurul plan. Andrei nu voia doar să pară că muriserăm. Voia ca tot ce se afla în casă să dispară împreună cu noi.

Un zgomot metalic s-a auzit în curte. Cineva încerca poarta.

— Poliția? a șoptit Sorin.

— Nu încă, a răspuns Andrei.

El a luat canistra și s-a apropiat de perdea. În acel moment, sub marginea mesei, am văzut o cartelă mică de memorie. Probabil căzuse din aparatul lui de fotografiat sau din telefon. Era neagră și lucioasă, cu o dungă galbenă pe margine.

Fără să mă ridic, am întins degetele și am tras-o spre mine. Am ascuns-o în tivul mânecii.

Andrei a aprins lumina din hol.

— Sorin, du-te la mașină. Eu mai verific o dată camerele.

— Ce camere?

— Cele pe care le-a instalat ea.

Mi-am simțit stomacul strângându-se. Cu trei săptămâni înainte, instalasem singură o cameră mică deasupra bibliotecii, după ce găsisem acte lipsă din atelier. Andrei crezuse că era doar un detector de fum.

Poate înregistrase totul.

Sorin a ieșit. Andrei a rămas singur cu noi. A ridicat cârpa albă de pe masă și obiectul greu a strălucit în lumină.

— Elena, dacă deschizi ochii, îți promit că fiul tău nu va suferi.

Maxim a fremătat.

Andrei s-a repezit spre el, iar eu am deschis ochii în aceeași clipă. Am lovit mâna lui cu toată puterea. Obiectul a căzut și a izbit gresia.

Din curte s-a auzit un strigăt:

— Poliția! Nu vă mișcați!

Andrei s-a întors spre ușă, dar Sorin o blocase deja din exterior. Atunci telefonul fix a început să sune. O dată. De două ori. A treia oară, Andrei a încremenit, pentru că apelul venea din biroul lui, iar noi nu aveam niciun motiv să știm cine se afla acolo…

PARTEA 3

…

Andrei a privit telefonul ca pe un animal viu. Eu m-am ridicat cu greu, sprijinindu-mă de marginea mesei. Picioarele îmi tremurau, iar gura îmi era uscată, dar Maxim s-a lipit imediat de mine.

— Nu te apropia de telefon, a spus Andrei.

— De ce? am întrebat.

Pentru prima dată în acea seară, nu mai părea stăpân pe situație.

Polițista care intrase în bucătărie avea o lanternă prinsă de vestă. În spatele ei, un paramedic îi verifica pulsul lui Maxim. Un alt polițist îl ținea pe Sorin lângă perete.

— Domnule, lăsați mâinile la vedere, a spus polițista.

Andrei a ridicat palmele.

— Este o neînțelegere. Soția mea are probleme psihice. Băiatul a mâncat prea mult.

— Atunci de ce aveți o canistră cu benzină? am întrebat.

Sorin a început să plângă.

— Eu nu am vrut să se ajungă aici.

— Taci! a strigat Andrei.

Polițista a pus punga cu resturile cinei într-un recipient sigilat. Medicul a luat probe din farfuria albastră și din paharele noastre. După câteva minute, ne-a privit grav.

— Substanța este un sedativ puternic. În cantitatea găsită aici, putea provoca insuficiență respiratorie.

Maxim și-a strâns degetele în jurul mâinii mele.

— El a pus-o în mâncare, a spus fiul meu.

Andrei a clătinat din cap.

— Nu există nicio dovadă.

Atunci am scos cartela din tivul mânecii.

— Poate aceasta.

Polițista a introdus-o într-un aparat. Pe ecran a apărut o filmare din biroul nostru. Ora era șapte și cincizeci și patru. Andrei stătea la birou împreună cu Sorin. Înregistrarea îi arăta cum deschidea un flacon și turna pulbere într-un castron mic.

— Dacă mor, asigurarea achită totul, spunea Andrei în filmare. Casa rămâne liberă, iar datoriile dispar. Elena a început să pună întrebări despre banii din atelier.

Sorin își acoperise fața.

— Ai spus că doar o sperii.

— Am spus ce trebuia să spun.

Pe filmare, Andrei se apropiase de cameră și își ridicase privirea către obiectiv. Probabil îl observase mai devreme decât crezusem. A zâmbit.

— Iar dacă găsește cineva camera, o să creadă că Elena a înscenat totul.

În bucătărie s-a făcut liniște.

Andrei a privit ecranul, apoi pe mine. Nu mai avea unde să fugă.

— Nu înțelegi, a spus. Am pierdut totul.

— Ai pierdut pentru că ai furat, am răspuns.

— Am făcut asta pentru noi!

— Pentru noi nu ai fi turnat otravă în farfuria copilului tău.

Maxim a început să plângă fără zgomot. Am tras capul lui la piept și am simțit părul umed de transpirație pe obraz.

Polițista i-a pus cătușele lui Andrei. Sorin a fost încătușat imediat după el.

Credeam că se terminase.

Apoi telefonul din birou a sunat din nou.

Un polițist a răspuns și a ascultat câteva secunde. Fața i s-a schimbat.

— Doamnă, trebuie să ieșiți din casă. Acum.

— De ce?

— A fost activat un temporizator în camera centralei. Detectăm vapori de gaz și un dispozitiv care poate porni în mai puțin de zece minute.

Andrei a ridicat brusc capul.

— Nu, a spus el. Nu trebuia să pornească încă.

Toți l-am privit.

El și-a dat seama prea târziu că tocmai recunoscuse totul.

Afară, ploaia se întețise. Ne-au scos din casă prin curte, dar înainte să trec pragul, am auzit telefonul sunând pentru a treia oară. Polițistul a răspuns, iar vocea unei femei necunoscute s-a auzit prin difuzor:

— Dacă Andrei a fost prins, spuneți-i că documentele au ajuns deja la avocatul Elenei…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Am primit vestea despre fiul meu în timpul celei mai mari tranzacții, iar partenerul meu a încetat brusc să zâmbească PARTEA 4 — M-a umilit în fața a aproape cinci sute de invitați, apoi mi-a propus o nuntă imposibilă — dar zâmbetul lui a dispărut PARTEA 4 — Mi-am văzut cel mai bun prieten amenințat cu arma în curtea mea, iar când a rostit un singur avertisment, Craig a amuțit PARTEA 4 — În seara nunții, soacra mi-a impus trei reguli, iar când am scos verigheta, șeful lui Maxim a pălit brusc PARTEA 4 — Asociația a trimis camioane peste drumul meu, iar când primul s-a afundat, zâmbetul Lindei a dispărut Mi-am adus iubitul fals la petrecerea fiului meu, iar când fostul meu soț a deschis cutia, zâmbetul i-a dispărut