PARTEA 4 — Am venit cu fiica mea la petrecerea soțului, dar secretara mi-a blocat drumul și, când am sunat, a început să tremure

PARTEA 4

— …iar în mașină era scaunul Sofiei, a spus Victor.

Pentru o clipă, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi totul a explodat.

Victor a dat ordine scurte. Eduard a sunat la compania de pază. Avocatul a cerut înregistrările camerelor. Eu am luat-o pe Sofia în brațe și am dus-o într-un birou mic de lângă recepție.

— Mamă, unde este mașina noastră?

— Nu contează mașina, iubita mea. Contează că suntem împreună.

— Tata a vrut să mă ia?

Am închis ușa și m-am așezat pe podea, lângă un dulap cu dosare.

— Nu te ia nimeni nicăieri fără mine.

Încercam să vorbesc calm, dar palmele îmi erau ude. Mărgelele de hârtie apăsau între noi, iar șnurul galben îmi tăia degetele.

La ora nouă fără zece, a venit primul apel.

Era șoferul lui Dmitri.

— Doamnă Stelmach, am găsit mașina dumneavoastră la două străzi de hotel. Motorul era pornit.

— Cine a luat-o?

— Nu știu. Camerele arată o femeie cu glugă. A lăsat cheia într-o cutie poștală.

Victor a luat telefonul.

— Ați văzut fața?

— Doar câteva secunde.

— Trimiteți imediat imaginile avocatului.

A închis și m-a privit.

— Nimeni nu a intenționat să o răpească pe Sofia. A fost o amenințare. Voiau să te facă să renunți.

— Pentru acțiuni?

— Pentru acțiuni și pentru ce mai există în dosar.

Dmitri a fost adus în birou de agentul de securitate. Nu mai avea aerul bărbatului sigur pe el care coborâse din lift. Cravata îi era desfăcută, iar pe frunte îi apăruseră picături de transpirație.

— Victoria, trebuie să vorbim.

— Vorbește.

— Mesajul nu l-am trimis eu.

— Dar ai amenințat-o pe fiica ta în înregistrare.

— Nu am spus asta.

Victor a apăsat un buton pe aparat.

Vocea lui Dmitri s-a auzit din nou în cameră.

— După contract, Victoria nu va mai avea nimic. Dacă se împotrivește, îi iau copilul. Nu poate lupta cu mine.

Dmitri a închis ochii.

Când și-a auzit propriile cuvinte din difuzor, a înțeles că nu mai putea fugi de ele. Nu mai era vocea unui om care își justifica planurile în minte. Era vocea lui, rece și limpede, vorbind despre mine ca despre o piedică și despre Sofia ca despre o garanție.

— Opriți asta, a șoptit el.

— Ai spus-o singur, i-am răspuns.

— Eram furios.

— Nu. Erai sincer.

Alina stătea în prag. Își scosese inelul și îl ținea în palmă.

— Nu mă căsătoresc cu tine, Dmitri.

— Alina…

— Mi-ai prezentat o minciună ca pe o viață. Nu mai vreau nimic din ea.

Cristina a încercat să se apropie de el.

— Dmitri, spune-le că am făcut totul pentru tine.

El s-a întors spre ea.

— Tu ai luat cheia?

Cristina a amuțit.

Victor a privit-o fix.

— Răspunde.

— Am luat-o doar ca să-l sperii pe ea. Nu știam că veți face atâta scandal.

— Cine ți-a cerut?

Cristina a început să plângă.

— Dmitri mi-a spus să găsesc o soluție. A spus că, dacă Victoria renunță, banii rămân la noi.

Dmitri a făcut un pas înapoi.

— Minte.

Avocatul a pus pe masă o a treia înregistrare. De data aceasta, vocea lui Cristina se auzea clar.

— Mașina este în parcare. Cheia de rezervă este în sertarul ei. Dacă fetița vede că plecăm, se va speria.

Înregistrarea s-a terminat.

Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală atât de adâncă, încât mi-am dorit să închid ochii și să mă trezesc într-o casă în care nimeni nu trebuia să demonstreze că aparține familiei sale.

A doua zi, la ora șapte dimineața, avocatul lui Dmitri a sunat.

— Domnul Volkov dorește să negocieze.

— Nu mai sunt negocieri, am spus.

— Vrea să păstreze casa și compania.

— Poate păstra ce a construit cu propriile minciuni. Dar acțiunile și banii familiei mele se întorc la noi.

— Va susține că sunteți instabilă emoțional.

Am privit-o pe Sofia, care dormea pe canapeaua din camera lui Victor, cu șnurul galben încă în mână.

— Spuneți-i că sunt suficient de stabilă ca să nu-mi mai salvez soțul de consecințele faptelor lui.

În săptămânile următoare, transferurile au fost anulate. Consiliul companiei l-a îndepărtat pe Dmitri din funcție. Cristina a fost concediată și a primit citație pentru mărturie. Dosarul amenințării a ajuns la poliție, iar imaginile din parcarea hotelului au confirmat totul.

Nu am mers la televizor.

Nu am povestit nimănui cât de mult plânsesem în prima noapte.

Am depus cererea de divorț într-o dimineață ploioasă, într-un birou cu pereți galbeni și un ficus prăfuit lângă fereastră.

Dmitri a venit la întâlnire fără ceas și fără inel.

— Dă-mi o șansă, Victoria.

— Ți-am dat doisprezece ani.

— Pot să repar.

— Nu poți repara copilăria Sofiei. Poți doar să nu o mai rănești.

A coborât privirea.

— Încă te iubesc.

— Poate. Dar iubirea fără adevăr este doar o altă formă de singurătate.

Am plecat înainte să-mi ceară să mă întorc.

Casa veche am vândut-o trei luni mai târziu.

În camera Sofiei rămăsese un singur lucru: un desen lipit strâmb pe perete. Eram noi două, ținându-ne de mână, sub un soare portocaliu. Tata era desenat la margine, foarte mic, fără gură.

Sofia a stat în ușă.

— Îl luăm cu noi?

— Dacă vrei.

— Nu. Vreau să-l las aici.

Am înțeles că unele lucruri nu se aruncă. Se lasă în urmă, acolo unde au încetat să mai fie adevărate.

Ne-am mutat într-un apartament luminos din Brașov. Eu am început să lucrez cu Eduard într-un proiect pentru femei care voiau să-și deschidă afaceri. Sofia a început școala într-o clădire cu ferestre mari și curte plină de castani.

În fiecare dimineață îi pregăteam sandvișul, îi prindeam părul și verificam dacă are mărgelele de hârtie în buzunarul ghiozdanului.

Nu le mai purta pentru tatăl ei.

Le păstra pentru ea.

Într-o sâmbătă de noiembrie, a început să ningă. Sofia a desenat la masa din bucătărie, în timp ce eu făceam ceai. Când am terminat, mi-a întins foaia.

Eram din nou noi două, dar soarele era mai mare. Lângă noi desenase o casă cu o ușă albastră.

— Asta este casa noastră nouă, mi-a spus.

— Este frumoasă.

— Și aici nu intră nimeni dacă noi nu vrem.

Am sărutat-o pe frunte.

În acea seară, telefonul a vibrat.

Un mesaj de la Dmitri.

„Mi-e dor de voi. Am vândut mașina și am plătit datoriile. Spune-mi doar când pot să vă văd.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu mai simțeam furie. Nici dorința de a-l pedepsi.

Doar liniște.

I-am răspuns: „Sofia va decide când va fi pregătită. Eu nu mă mai întorc la viața de dinainte.”

Apoi am șters conversația.

Am luat de pe raft mărgelele de hârtie cu șnurul galben. Se îndoiseră la margini, iar creionul mov se decolorase aproape complet. Le-am pus într-o cutie de lemn, lângă desenul cu casa și ușa albastră.

Sofia a intrat în cameră cu două căni de ceai.

— Mamă, pot să le păstrez pentru totdeauna?

— Da.

— Chiar dacă sunt vechi?

Am privit cerculețele fragile, făcute de mâinile ei mici în ziua în care veniserăm să cerem adevărul.

— Unele lucruri nu sunt valoroase pentru că sunt perfecte, i-am spus. Sunt valoroase pentru că ne amintesc că am fost curajoase.

A zâmbit și s-a așezat lângă mine.

Afară, zăpada acoperea treptele blocului. Înăuntru, casa noastră mirosea a ceai de mere și a creioane colorate.

Pentru prima dată după doisprezece ani, nu mai așteptam să se deschidă o ușă ca să aflu dacă aveam voie să intru.

Eu aveam cheia.

Și nu mai plecam nicăieri.