PARTEA 4 — Mi-am crescut singur copilul abandonat, iar înaintea finalei el l-a invitat pe tatăl biologic; când am aflat, mi s-au înmuiat genunchii

PARTEA 4

— Atunci despre ce este? am întrebat.

Oana nu mi-a răspuns. Și-a luat paltonul, iar Maxim și-a îndesat telefonul în buzunar.

La 1:15 dimineața am ajuns la secția de poliție. Pe hol mirosea a cafea arsă și a haine ude. Un agent ne-a dus într-o cameră mică, unde un monitor pâlpâia deasupra unui birou zgâriat.

— Înregistrarea provine de la camera blocului, a spus el. A fost recuperată dintr-un sistem vechi. Imaginea nu este perfectă, dar sunetul se aude.

A apăsat un buton.

Pe ecran, Sergiu ieșea din apartament. Avea aceeași geacă neagră pe care o purta când îl văzusem ultima dată, cu paisprezece ani în urmă. În brațe nu ținea nimic. Nici geanta copilului, nici o pătură, nici măcar o jucărie.

În spatele lui a apărut un bărbat.

— Cine este? a șoptit Maxim.

Agentul a mărit imaginea.

Era fratele lui Sergiu, Valentin, care murise între timp. Ținea în mână o mapă și îi întindea lui Sergiu câteva hârtii.

Sunetul era înfundat, dar cuvintele se puteau înțelege.

— Semnează și plecăm, spunea Valentin. După ce primești banii, nu mai ai nicio grijă.

— Dar copilul?

— Copilul rămâne. Andrei îl va lua. Ai spus că nu-l vrei.

Sergiu a privit spre ușa apartamentului.

— Și dacă se răzgândește?

— Nu se va răzgândi. El este genul care salvează pe toată lumea.

Maxim și-a dus mâna la gură.

Pe ecran, Sergiu a semnat. Apoi a băgat banii într-un buzunar interior și a plecat fără să mai privească înapoi.

Eu nu am simțit furie. Doar o oboseală veche, care parcă a ieșit din oase după paisprezece ani.

— A primit bani? am întrebat.

Agentul a dat din cap.

— De la un intermediar care cumpăra drepturi asupra unor polițe de asigurare. Oana a găsit legătura în arhive.

Oana a deschis dosarul.

— Sergiu încheiase o poliță pe numele Oanei cu puțin timp înainte de moartea ei. Beneficiar era el. A luat banii și a plecat. Între timp, poliția verifică dacă a avut vreo legătură cu medicamentele ei.

Maxim s-a întors spre mine, alb la față.

— Tată, tu ai știut?

— Nu.

— Ai fi vrut să știi?

— Aș fi vrut să nu fi existat niciuna dintre aceste lucruri. Dar, dacă trebuia să afli, mă bucur că nu mai ești singur.

În zori, poliția l-a chemat pe Sergiu la audieri. El a încercat să-l sune pe Maxim de șaptesprezece ori.

La a optsprezecea apelare, Maxim a răspuns.

— De ce faci asta? a întrebat Sergiu.

— Eu nu fac nimic. Doar ascult.

Oana a pornit înregistrarea și a pus telefonul pe difuzor. Vocea lui Sergiu, tânără și grăbită, a umplut camera.

„Copilul rămâne. Andrei îl va lua.”

Sergiu a tăcut.

Apoi s-a auzit propria lui respirație, grea și sacadată.

— Nu… nu eram eu în toate mințile.

— Erai suficient de lucid ca să semnezi și să iei banii, a spus Oana.

— Maxim, ascultă-mă. Am făcut greșeli, dar acum vreau să repar.

— Nu poți repara o copilărie cu două bilete la finală.

— Eu sunt tatăl tău!

Maxim a privit spre mine. În ochii lui nu mai era furia de cu o oră înainte. Era liniștea unui om care nu mai așteaptă nimic.

— Nu. Ești omul care m-a făcut. Tată este cel care a rămas.

A închis telefonul.

La șapte dimineața, avocatul lui Sergiu a venit la secție și a încercat să negocieze.

— Clientul meu este dispus să renunțe la orice pretenție, dacă băiatul nu face publică înregistrarea.

Oana a zâmbit fără bucurie.

— Băiatul are optsprezece ani. Nu este marfă de negociat.

— Puteți distruge reputația unui om.

— Nu noi am înregistrat ce a spus el.

Avocatul și-a strâns mapa.

— Dacă mergeți mai departe, Sergiu va fi acuzat de abandon, fals și fraudă.

Maxim s-a ridicat.

— Atunci, pentru prima dată, va trebui să stea lângă ceva până la capăt.

Finala a început la ora patru după-amiaza. Stadionul era plin, iar aerul mirosea a iarbă udă, popcorn și fum de la torțele suporterilor. Eu stăteam în primul rând, cu ghiozdanul lui vechi cu dinozauri pe scaunul de lângă mine. Îl adusesem fără să-mi dau seama.

În minutul optzeci și șase, scorul era egal. Maxim a primit mingea la marginea careului. A ridicat capul, a văzut poarta și a lovit cu stângul.

Mingea a intrat lângă bară.

Stadionul a explodat.

Maxim a alergat spre tribună, dar nu spre zona în care stăteau invitații oficiali. A venit direct la mine.

— Tată!

M-a îmbrățișat atât de tare încât mi-a tăiat respirația.

Apoi s-a întors spre tribune și a luat microfonul prezentatorului.

— Vreau să spun ceva, a rostit el. Astăzi, aici, este tatăl meu adevărat.

Mii de oameni s-au întors spre mine.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

Maxim a continuat:

— Nu pentru că m-a avut. Pentru că m-a ales în fiecare dimineață când nimeni nu-l obliga. Pentru că a vândut tot ce avea ca să mă țină lângă el. Pentru că a rămas.

Am încercat să-i fac semn să lase microfonul, dar el a zâmbit.

— Tată, am o ultimă surpriză pentru tine.

Un funcționar al clubului a venit cu o cutie mică. Maxim a deschis-o și mi-a întins o cheie.

— Am primit prima mea bursă sportivă. Am închiriat o casă cu două camere, aproape de atelierul tău. Nu mai vreau să dormi pe canapeaua aceea.

Râsul meu s-a amestecat cu plânsul.

— Ai făcut asta singur?

— Cu ajutorul Oanei. Și cu banii strânși din primul contract. Vreau să ai și tu o cameră.

În acea seară, Sergiu a fost reținut. Ancheta a arătat că luase banii poliței și falsificase documente pentru a păstra controlul asupra contractului lui Maxim. Nu am mers la audieri decât atunci când a fost nevoie. Nu voiam să-l văd pedepsit. Voiam doar să nu mai poată răni pe nimeni în numele regretului său.

În sala de audiere, procurorul a redat din nou înregistrarea.

„Andrei îl va lua.”

Sergiu a coborât capul.

De data aceasta, nu mai putea pretinde că nu-și amintește.

La câteva săptămâni după finală, ne-am mutat în casa cu două camere. Bucătăria avea o masă rotundă, iar fereastra din dormitor dădea spre un parc mic, unde dimineața alergau copii cu ghiozdane colorate.

În prima sâmbătă, Maxim a pus pe frigider un desen făcut de el când avea cinci ani. Eram doi oameni ținându-se de mână sub un soare galben. Eu aveam părul desenat cu linii negre și o gură prea mare. El avea lângă el un dinozaur verde.

— De ce ai păstrat asta? am întrebat.

— Pentru că tu ai păstrat tot restul.

Am început să lucrez mai puține ore la atelier. Seara găteam supă fără să o mai ard. Maxim își făcea planuri pentru universitate și lăsa mereu cana pe marginea chiuvetei, exact cum făcea când era copil.

Într-o dimineață de decembrie, a nins pentru prima dată. Fulgi mari se lipeau de geam, iar casa mirosea a pâine prăjită.

— Tată, a spus Maxim din prag. Dacă într-o zi îți cer să-l văd, vei fi supărat?

Am pus farfuria jos.

— Nu. Dar voi fi lângă tine.

— De ce?

— Pentru că așa fac tații.

După alte două luni, am primit un mesaj de la Sergiu. Scria că ieșise pe cauțiune, că fusese manipulat de fratele lui și că voia să ne întâlnim „ca doi adulți”. La final adăugase: „Poate putem începe din nou.”

Am citit mesajul în liniște.

Maxim stătea la masa din bucătărie și își lega șireturile.

— Ce spune? m-a întrebat.

— Că vrea să ne întâlnim.

— Tu vrei?

M-am uitat la desenul de pe frigider, la dinozaurul verde și la omul cu gura prea mare.

— Nu.

I-am răspuns lui Sergiu cu un singur rând: „Îți doresc să găsești pacea, dar viața noastră nu mai este locul în care să o cauți.”

Apoi am șters mesajul și am pus telefonul deoparte.

Seara, Maxim a intrat în camera mea cu ghiozdanul vechi în mână. Fermuarul era rupt din nou.

— Îl repari?

Am luat ghiozdanul și am zâmbit.

— De data asta, îl reparăm împreună.

Am cusut fermoarul la masa din bucătărie, sub lumina caldă a lămpii. Maxim ținea materialul, iar eu treceam acul prin pânza uzată. Afară ningea, iar casa era liniștită.

Când am terminat, el a pus ghiozdanul lângă ușă.

Nu mai era un obiect care aștepta pe cineva să se întoarcă.

Era doar al nostru.

Și, pentru prima dată, ușa nu mai părea că se poate deschide spre trecut.