M-a lăsat fără nuntă de Ziua Păcălelilor, dar când am răspuns la ultimul apel, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care Kira a auzit numele surorii mele, autobuzul a frânat atât de brusc, încât cutia cu pantofii aurii mi-a alunecat din poală pe podea.

— Cum adică însărcinată? — a repetat ea, cu ochii mari. — Zoe, sora ta are șaisprezece ani!

— A fost o păcăleală. O glumă de întâi aprilie. A făcut toată familia să creadă că ne-a nenorocit viața.

Kira s-a lăsat pe spătar, dar nu părea ușurată. Autobuzul mirosea a ploaie, cauciuc ud și parfum ieftin, iar undeva în spate un copil lovea ritmic cu piciorul în scaun. Eu am ridicat cutia și am apăsat capacul cu degetele.

— Atunci de ce ești atât de palidă? — m-a întrebat ea.

— Pentru că și Ruslan m-a speriat azi.

I-am povestit despre livingul lui, despre felul în care își strângea pumnii și despre replica aceea spusă cu o voce aproape oficială: „Nunta nu mai are loc”. Kira a râs la început, apoi râsul i s-a stins.

— Și tu ai crezut că glumește?

— Era întâi aprilie. Toți glumeau.

— Ruslan nu mi s-a părut niciodată genul care face glume atât de proaste.

Am vrut să-i răspund, însă telefonul meu a vibrat în geantă. Un mesaj de la Ruslan.

„Să nu te superi dacă în seara asta nu ajung. Am o surpriză pentru tine.”

Am zâmbit fără să vreau.

— Vezi? — i-am arătat ecranul. — Pregătește ceva.

Kira mi-a smuls telefonul din mână, a citit mesajul și mi l-a înapoiat încet.

— Sau își pregătește explicațiile.

La prânz, într-o cafenea înghesuită de lângă centrul comercial, mi-am desfăcut cutia cu pantofii. Erau exact cum îmi dorisem: aurii, cu toc subțire și o cataramă mică în formă de frunză. Kira mi i-a așezat pe masă, iar lumina de la fereastră s-a reflectat în pielea lucioasă.

— O să arăți minunat — a spus ea.

— La nuntă, peste o săptămână.

Cuvintele mele au rămas între noi ca un obiect greu.

— Zoe, promite-mi că dacă te rănește, nu vei spune că e doar o glumă.

— Ce tot ai?

— Nimic. Doar că ieri l-am văzut pe Ruslan lângă farmacia de pe strada Lalelelor.

— Și?

— Era cu o femeie. Ea plângea. El îi ținea mâna.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Poate era sora lui.

— Ruslan are o singură soră. Larisa.

În aceeași clipă, telefonul Kirei a sunat. S-a uitat la ecran și a încremenit. Nu mi-a spus cine era. A apăsat respingere.

— Cine a fost?

— Un număr necunoscut.

— De ce te-ai speriat?

Kira a privit spre ușa cafenelei. Afară, o mașină neagră staționa lângă trotuar. Șoferul nu cobora. Doar ținea mâinile pe volan și privea fix spre noi.

— Pentru că numărul acela m-a sunat și ieri — a șoptit ea. — Și mi-a spus să nu te las să mergi la nunta de săptămâna viitoare.

Am simțit că pantoful auriu de pe masă se clatină sub atingerea mea.

— Cine ți-a spus asta?

Kira a înghițit în sec, apoi și-a deschis telefonul. Avea un mesaj nou. L-a citit, iar fața i s-a golit de culoare.

„Dacă Zoe află înainte de ora opt, totul se termină.”

Înainte să pot întreba ce însemna, ușa cafenelei s-a deschis, iar un bărbat cu o mapă neagră a intrat și s-a îndreptat direct spre masa noastră. A pus mapa în fața mea și a întins mâna spre încuietoare…

PARTEA 2

…degetele lui au rămas o clipă deasupra închizătorii, fără să o atingă.

— Sunteți Zoe Munteanu? — m-a întrebat.

— Da. Cine sunteți?

— Mă numesc Andrei Pavel. Sunt notar. Am primit ordinul să vă înmânez acest dosar personal.

Kira s-a ridicat atât de repede, încât scaunul ei a zgâriat podeaua.

— De la cine?

Notarul s-a uitat la ea, apoi la mine.

— De la o persoană care nu dorește să fie menționată încă.

— Nu semnez nimic — am spus.

— Nu vi se cere să semnați. Doar să vedeți.

A deschis mapa. Prima foaie era o rezervare anulată la salonul de evenimente. A doua era o listă de cheltuieli pentru nuntă, cu sume mari și plăți făcute din contul meu. A treia purta semnătura lui Ruslan.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce este asta?

— Documente legate de o societate comercială înființată acum trei luni — a răspuns Andrei. — Numele dumneavoastră apare ca asociat principal.

Kira și-a dus mâna la gură.

— Dar Zoe nu a semnat nimic.

— Tocmai de aceea am venit.

Am întors foile cu degetele tremurânde. Pe una dintre ele era o copie a actului meu de identitate. Fotografia era a mea. Semnătura nu.

— Ruslan mi-a folosit datele?

— Nu pot afirma asta înainte de verificare. Dar pot spune că documentele au fost depuse de cineva care a avut acces la ele.

În acel moment, telefonul meu a început să sune. Ruslan.

— Răspunde — a spus Kira.

Am apăsat acceptare.

— Unde ești? — vocea lui era calmă.

— La cafenea. Cu Kira.

— Ți-am spus că am o surpriză.

— Ce fel de surpriză?

A tăcut o secundă prea mult.

— Vino acasă. Singură.

— De ce singură?

— Pentru că vreau să vorbim despre nuntă.

— Astăzi ai spus că nu mai există nicio nuntă.

La celălalt capăt s-a auzit un zgomot înfundat, apoi vocea unei femei. Nu am înțeles cuvintele, dar am recunoscut plânsul.

Ruslan a închis imediat.

Kira mi-a apucat încheietura.

— Nu te duce.

— Trebuie să aflu.

— Nu singură.

— Dacă rămân aici, o să mă mint iar.

Andrei a închis mapa și mi-a întins o carte de vizită.

— Dacă mergeți, sunați-mă înainte să intrați în casă.

— De ce?

— Pentru că în dosar există și o înregistrare. Nu am voie să o redau fără să fiți prezentă într-un cadru oficial, dar vă pot spune atât: vocea bărbatului de pe ea seamănă cu vocea domnului Ruslan.

Am ieșit din cafenea cu cutia pantofilor strânsă la piept. Mașina neagră dispăruse. Ploaia se oprise, însă trotuarul strălucea ca o lamă.

La ora șapte fără un sfert am ajuns în fața casei lui Ruslan. Ușa nu era încuiată. În hol mirosea a lumânări stinse și a mâncare arsă. Pe masă se afla o tavă cu pizza rece, iar lângă ea, un buchet de coroane funerare din plastic.

— Ruslan? — am strigat.

Din sufragerie a venit glasul lui.

— Intră, Zoe.

Am pășit înăuntru. El stătea lângă fereastră, îmbrăcat în cămașa albă pe care urma să o poarte la cununie. Pe canapea, cu fața umflată de plâns, se afla femeia de lângă farmacie.

— Ea este Diana — a spus Ruslan.

Diana s-a ridicat încet.

— Eu sunt femeia pentru care Ruslan a anulat nunta.

Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

— Ești însărcinată?

Diana a coborât privirea.

— Nu.

Ruslan a făcut un pas spre mine.

— Zoe, nu este ceea ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

El a scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un șnur roșu, și a pus-o pe masă.

— În seara asta trebuia să-ți dau adevărul. Dar înainte să-l vezi, trebuie să-mi promiți că nu vei suna pe nimeni.

În clipa aceea, din camera de la etaj s-a auzit un copil plângând…

PARTEA 3

…plânsul a fost scurt, ascuțit, apoi s-a transformat într-un suspin repetat.

Am rămas nemișcată.

— Cine este copilul? — am întrebat.

Ruslan a închis ochii.

Diana și-a strâns mâinile pe lângă corp.

— Fiul meu — a spus ea.

— Și ce legătură are cu tine?

— Este fiul meu — a răspuns Ruslan.

Cuvintele au căzut între noi, grele și simple.

Am râs o dată. Un sunet sec, fără bucurie.

— Ai un copil?

— Da.

— De când?

— De aproape un an.

Mi-am amintit de toate serile în care Ruslan spusese că lucrează târziu. De weekendurile în care dispărea, de telefoanele întoarse cu ecranul în jos, de explicațiile lui despre „proiecte urgente”.

— Și tu știai? — am întrebat-o pe Diana.

— Știam că este tatăl lui. Nu știam că urma să se căsătorească cu tine.

— De ce ai plâns la farmacie?

Diana a scos din geantă o hârtie mototolită.

— Pentru că Ruslan mi-a spus că vrea să ia copilul. A spus că după nuntă va deschide un proces și va demonstra că sunt incapabilă să-l cresc.

Ruslan a lovit cu palma în masă.

— Nu spune minciuni!

— Atunci ascultă-te singur — i-am spus.

Andrei avusese dreptate. În mapa neagră exista un fișier audio. Kira îl trimisese notarului, iar acesta îl deschisese pe telefon. Vocea lui Ruslan s-a auzit limpede, cu același ton rece pe care îl folosise când îmi anunțase anularea nunții.

„Zoe va plăti toate cheltuielile. După căsătorie, firma va fi pe numele ei, iar eu voi controla banii. Dacă Diana nu semnează, îi iau copilul. Nimeni nu va înțelege ce se întâmplă.”

Înregistrarea s-a oprit.

Diana a început să plângă.

Ruslan a rămas cu mâna suspendată deasupra mesei.

— Nu era o declarație serioasă — a spus el. — Eram furios.

— Ai spus că mă vei face proprietara unei firme fără să-mi ceri acordul — am răspuns.

— Voiam să te protejez.

— De cine?

— De datorii.

Andrei a intrat în casă împreună cu doi polițiști. Nu știam când îl sunase Kira, dar în clipa aceea am înțeles că nu mai eram singură.

Ruslan s-a întors spre mine.

— I-ai chemat?

— Nu. Dar cineva trebuia să o facă.

Unul dintre polițiști i-a cerut să nu se apropie de masă. Ruslan a privit cheia cu șnur roșu.

— Aceasta deschide dulapul din birou — a spus el. — Acolo sunt actele adevărate.

— Ce acte?

— Datoriile mele. Împrumuturi, jocuri, garanții. Totul era pe cale să se prăbușească.

— Și ai vrut să mă pui în locul tău.

El n-a răspuns.

De sus s-a auzit din nou copilul. Diana a alergat spre scară.

Ruslan a rămas cu mine în sufragerie, între pizza rece și coroanele de plastic cumpărate pentru gluma lui de întâi aprilie.

— Zoe, ascultă-mă. Dacă pleci acum, pierd tot.

— Ai pierdut deja. Doar că ai încercat să mă faci pe mine să plătesc.

În acel moment, telefonul unuia dintre polițiști a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la mine.

— Domnișoară Munteanu, trebuie să veniți cu noi. Nu pentru Ruslan. Pentru că banca a raportat o retragere făcută astăzi din contul dumneavoastră.

— Cât?

Polițistul a spus suma.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Ruslan a zâmbit pentru prima dată în acea seară.

— Vezi? Nu mai poți da înapoi.

Andrei a deschis mapa și a scos ultima foaie.

— Ba poate. Pentru că retragerea a fost înregistrată cu două ore înainte ca ea să afle că firma există.

Apoi a întors pagina spre noi.

În josul ei se afla numele persoanei care autorizase plata. Nu era Ruslan…