PARTEA 4 — O fetiță s-a ascuns în căruciorul meu și m-a rugat să nu o dau înapoi, iar sora mea a început să tremure

 

PARTEA 4

Apoi s-a auzit un clic, iar apelul s-a întrerupt.

Am rămas cu telefonul la ureche, deși nu mai era nimeni pe linie.

Era vineri, ora douăsprezece și unsprezece minute. În sala de audieri mirosea a hârtie umedă și a cafea uitată. Victor privea spre mine, iar Dana își acoperea fața cu ambele mâini.

— Cine a fost? a întrebat Radu.

— Nu știu.

— Ce a spus?

I-am repetat cuvintele.

Irina a ridicat imediat telefonul.

— Blocați ieșirile. Verificați centrul în care se află Lily și spitalul unde este internat Matei.

Victor a încercat să râdă.

— Vedeți? Exact asta spun. Băiatul acesta inventează povești și bagă frica în toată lumea.

— Stai jos, Victor, a spus Irina.

— Nu-mi poruncește nimeni.

— Ba da. De acum înainte, mulți oameni îți vor porunci.

Zâmbetul lui a dispărut.

În următoarea oră, telefoanele au început să sune unul după altul. Un polițist a confirmat că la centrul protejat nu existase nicio breșă. Altul a anunțat că Matei fusese mutat într-o cameră păzită. Totuși, apelul nu fusese o farsă.

Numărul provenea de la un telefon aruncat într-un tomberon din apropierea spitalului.

Victor a cerut să-și sune avocatul. Avocatul a venit la ora unu și douăzeci, cu o servietă maro și cu fața încordată.

— Nu mai pot să te reprezint, a spus el.

Victor s-a ridicat.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că ai ascuns față de mine existența înregistrărilor și a plăților către Dana. Nu voi depune nicio cerere în numele tău.

— Mi-ai promis că mă scoți de aici!

— Ți-am promis că te apăr dacă îmi spui adevărul. Nu mi l-ai spus.

Victor a lovit masa cu pumnul. Cana de cafea a sărit și s-a spart pe podea.

Atunci Radu a pornit înregistrarea.

Vocea lui Victor a umplut încăperea.

„Dacă mai fugi, o să ajungi într-un loc de unde nu te mai scoate nimeni. Spui că ai căzut pe scări. Ai înțeles?”

La început, Victor a privit spre calculator. Apoi spre Dana. În cele din urmă, spre propriile mâini.

— Opriți asta, a șoptit.

— Tu ai spus cuvintele, a răspuns Irina.

— Eram nervos.

— Nu erai nervos. O amenințai.

Radu a lăsat înregistrarea să continue. Se auzea plânsul copilului, apoi lovitura unei uși.

Victor și-a apăsat palmele peste urechi.

— Nu mai vreau să aud.

— Lily a auzit de fiecare dată, am spus.

El s-a uitat la mine, dar nu mai avea furie în ochi. Avea doar panică.

În aceeași după-amiază, procurorul a obținut mandatul de percheziție pentru casa lui Victor. Am mers acolo la ora patru, împreună cu Radu și încă doi polițiști.

Camera lui Lily era la etaj, în spatele unei uși cu încuietoare exterioară. Pereții erau roz, dar aproape goi. Pe podea se afla un ursuleț fără un ochi și o pătură împăturită cu grijă.

Pe pervaz am găsit o singură fotografie: Lily, foarte mică, în brațele Elenei. În spatele fotografiei era scris: „Pentru ziua în care vei putea pleca.”

În dulapul mamei am găsit documentele originale. Printre ele era o scrisoare către Matei, niciodată trimisă. Elena îi explica faptul că Victor amenințase că va lua copilul și că se temea pentru amândoi. Mai exista și o chitanță de la un garaj, datată cu două zile înainte de moartea ei.

Radu a privit-o lung.

— Accidentul Elenei a fost provocat. Frânele au fost tăiate.

Dar adevărul cel mai greu nu mai avea nevoie de alte foi. Între documente se afla un bilet scris de Lily, cu litere tremurate: „Mama a spus că tata mă caută. Victor spune că tata nu mă iubește. Eu cred că mama nu a mințit.”

Victor a fost reținut în acea seară. Dana a fost dusă separat pentru declarații. Ancheta a scos la iveală plăți, rapoarte falsificate și trei încercări de a-l împiedica pe Matei să-și găsească fiica.

Matei a fost externat după șase zile.

Prima lui întâlnire cu Lily a avut loc într-o cameră luminată de soarele de dimineață. Eu am stat pe hol, împreună cu Radu, fără să îndrăznesc să respir prea tare.

— E tatăl meu? am auzit-o pe Lily întrebând.

— Da, i-a răspuns Matei.

— Atunci de ce nu a venit?

A urmat o tăcere lungă.

— Am încercat, iubita mea. Dar m-au făcut să cred că nu mai ești aici.

— Eu am fost aici.

— Știu. Îmi pare rău.

Lily a plâns. Matei a plâns. Iar eu am plâns în tăcere, cu agrafa roșie în buzunar.

Trei luni mai târziu, procesul încă nu se terminase, dar Lily locuia deja cu Matei într-un apartament mic din Brașov. M-am mutat și eu acolo pentru o vreme, ca să-i ajut să se obișnuiască unul cu celălalt.

În fiecare dimineață, Lily își prindea părul singură. Își pusese agrafa roșie pe noptieră, lângă o lampă cu abajur galben.

— Nu mai trebuie să te temi, îi spuneam.

— Știu, răspundea ea. Acum știu unde este tata.

Matei și-a găsit de lucru la un atelier de mobilă. Eu am început să lucrez la o bibliotecă din cartier. Seara, mergeam cu Lily până la brutăria de la colț, iar ea alegea mereu aceeași plăcintă cu mere.

În decembrie a venit prima ninsoare. Lily a desenat trei oameni ținându-se de mână și o casă cu o fereastră mare.

— Cine suntem? am întrebat.

— Familia mea, a spus ea. Și tu ești aici.

— Pot să fiu?

— Ai fost primul care a ascultat.

În ianuarie, Victor mi-a trimis o scrisoare din arest. Nu cerea iertare. Spunea că fusese provocat, că Elena îl înțelesese greșit și că Lily avea nevoie de el.

Am rupt scrisoarea în două și am păstrat doar fotografia pe care o strecurase înăuntru: o imagine veche cu el, Elena și Lily la o masă.

Nu pentru el.

Pentru Lily, ca să nu mai existe lucruri ascunse.

Câteva zile mai târziu, m-a sunat Victor.

— Spune-i lui Lily că unchiul ei vrea să vorbească.

— Nu mai este responsabilitatea mea să te fac auzit.

— Andrei, tu m-ai distrus.

Am privit pe fereastră. Lily încerca să prindă fulgii cu limba, iar Matei se prefăcea că nu o poate ajunge.

— Nu, Victor. Te-au ajuns propriile cuvinte.

Am închis telefonul.

În acea seară, Lily a venit la mine cu agrafa roșie în palmă.

— O pot purta mâine?

— Bineînțeles.

— Dacă o pierd?

Am îngenuncheat în fața ei și i-am prins-o ușor în păr.

— Atunci te vom găsi din nou.

A zâmbit pentru prima dată fără să privească spre ușă.

Afară ningea peste acoperișuri, peste strada luminată și peste toate locurile în care frica ne ținuse captivi.

Căpșuna roșie strălucea în părul ei.

Și, pentru prima dată, Lily nu mai avea unde să fugă.