PARTEA 4 — În ziua înmormântării tatălui meu, soția lui a vândut mașina iubită, dar când a văzut ce era ascuns, a început să tremure

PARTEA 4

Am închis telefonul fără să răspund.

Clara mă privea atent.

— Cine a fost?

— Nu știu.

— Minți.

— Pentru prima dată, nu mai contează ce crezi tu.

Sirenelor li s-a adăugat zgomotul unei mașini care a oprit lângă biserică. Doi polițiști au coborât, iar Damian Rusu a sosit câteva minute mai târziu, cu o servietă neagră și cu fața încordată.

Clara a încercat să treacă pe lângă mine.

— Am nevoie de avocatul meu.

— Îl ai, a spus Damian. Dar nu te mai reprezintă.

Ea s-a întors brusc.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că, de îndată ce am văzut înregistrarea și rezultatul preliminar al laboratorului, am încetat să mai fiu avocatul tău. Nu pot apăra o persoană când am fost folosit ca martor la falsificarea actelor.

Clara a deschis gura, dar nu a găsit imediat cuvintele.

— Tu mi-ai spus că documentele sunt în regulă.

— Mi-ai trimis copii ale unor acte cu semnături falsificate.

— Nu știam!

— Ai știut suficient cât să le folosești.

Un polițist s-a apropiat.

— Doamnă Clara Ionescu, trebuie să veniți cu noi pentru declarații.

— Nu mă arestați.

— Nu am spus că sunteți arestată.

Dar ea a înțeles deja că vechea ei viață nu mai avea uși prin care să fugă.

În drum spre spital, am ascultat înregistrarea încă o dată. De data aceasta, nu am auzit doar vocea tatălui meu. Am auzit și zgomotele din fundal: o linguriță lovind marginea unei căni, un sertar deschis, apoi vocea Clarei, înregistrată cu câteva zile înainte.

— Dacă nu semnezi, te declar incapabil și îți iau tot.

Tata răspundea încet:

— Nu-mi vei lua fiul.

— Fiul tău nu va veni când îl voi suna. Știe că ești greu de suportat.

— El mă cunoaște.

— Atunci o să aibă timp să te cunoască și după ce nu mai ai nimic.

Am oprit aparatul.

În mașină era liniște. Pentru prima dată, am înțeles de ce tata nu mă sunase să-mi ceară ajutorul. Încercase să mă protejeze de rușinea de a afla că femeia în care avusese încredere îl amenința în propria casă.

La spital, medicul legist m-a întâmpinat într-un salon mic, cu pereți albi și un ceas care ticăia prea tare.

— Nu vă pot oferi toate detaliile înainte de raportul oficial, a spus ea. Dar în sângele tatălui dumneavoastră s-au găsit urme de medicament administrat într-o doză care putea provoca tulburări cardiace severe.

— A fost omorât?

Medicul a coborât privirea.

— Este prea devreme pentru această formulare. Dar nu a fost o moarte naturală simplă.

Apoi mi-a întins o fotografie imprimată. Era o imagine din camera de supraveghere a farmaciei de lângă casa tatălui meu.

Clara intra acolo cu două zile înainte de moarte. În mână ținea rețeta ei. În cealaltă, o cutie mică pe care i-o înmâna farmacistului.

În spatele ei se vedea o a doua persoană.

Sorin, avocatul pe care îl sunase în parcare.

— El a cumpărat medicamentul, am șoptit.

— Și există și o a doua înregistrare, a spus medicul. Sorin a venit la spital în dimineața morții, înainte ca tatăl dumneavoastră să fie declarat decedat. A încercat să convingă un angajat să schimbe ora internării.

Am simțit un gol în piept.

Când m-am întors la secție, Clara stătea într-o cameră de audiere. Geamul dintre noi reflecta chipul meu peste al ei.

— Ai auzit? m-a întrebat.

— Am auzit destul.

— Sorin m-a ajutat doar cu actele.

— Și medicamentul?

Ea a închis ochii.

— Nu trebuia să moară.

Aceasta a fost prima dată când a recunoscut ceva.

— Ce trebuia să se întâmple?

— Să fie internat. Să pară confuz. Să semneze. Atât.

— I-ai pus ceva în ceai.

— Doar puțin. Mi s-a spus că îl va calma.

— Și apoi ai vândut mașina.

— Aveam nevoie de bani ca să plec.

— Unde?

Clara a râs fără bucurie.

— Într-un loc în care nimeni să nu mă întrebe de unde îi am.

Înregistrarea era pornită. Ea a înțeles abia când polițistul a intrat și i-a cerut să semneze procesul-verbal.

La câteva ore după aceea, Sorin a fost adus în aceeași clădire. Când m-a văzut pe coridor, a încercat să treacă mai departe.

— Andrei, nu înțelegi situația.

— Atunci explică-mi.

— Tatăl tău era bolnav. Clara era speriată.

— Iar tu erai plătit.

El a rămas nemișcat.

— Nu am vrut să se ajungă aici.

— Dar ai mers până aici.

Polițistul l-a luat de braț.

Sorin a privit spre mine.

— O să regreți că ai deschis plicul.

— Nu, am spus. Regret doar că tata a trebuit să moară ca să aflu adevărul.

În săptămânile următoare, ancheta a scos la iveală totul. Clara și Sorin falsificaseră acte, goliseră un cont de economii și pregătiseră o vânzare rapidă a casei. Mașina nu fusese cumpărată de atelier; platforma fusese chemată doar ca să pară că vânzarea era legitimă. Cei două mii de dolari fuseseră avansul pentru fuga Clarei.

Mașina a fost recuperată.

Judecătorul a dispus blocarea bunurilor și a trimis dosarul mai departe pentru proces. Clara a primit arest la domiciliu, iar Sorin a rămas în custodie până la judecată. Nu am mers la fiecare audiere. Nu aveam nevoie să-i văd prăbușindu-se ca să știu că adevărul rămâne în picioare.

Într-o după-amiază, am intrat în casa tatălui meu cu Damian. Camera lui mirosea încă a lemn ceruit și cafea veche. Pe birou se afla un calendar deschis la ziua în care murise.

În garaj, locul mașinii era gol. Doar o urmă dreptunghiulară de praf rămăsese pe podea, iar pe perete atârna o fotografie cu tata aplecat peste motor, cu un zâmbet obosit.

Am luat fotografia.

Sub ea am găsit o cutie de metal. Înăuntru erau cheile de rezervă, câteva facturi și o hârtie scrisă de mâna lui:

„Pentru Andrei. Nu lăsa pe nimeni să te convingă că liniștea ta este egoism.”

Am plâns abia atunci.

Nu când am aflat ce făcuse Clara.

Ci când am înțeles că tata își făcuse griji pentru mine până în ultima zi.

Trei luni mai târziu, procesul încă nu se terminase, dar casa îmi aparținea legal. Am reparat acoperișul, am vopsit camera de zi și am început să lucrez într-un atelier de restaurare auto din oraș. Nu pentru bani mulți. Pentru că mirosul de ulei și sunetul cheilor lovind metalul îmi aminteau de el.

În fiecare sâmbătă, duceam mașina albastră la garajul unui mecanic bătrân pe nume Pavel. Nu am vrut să o vând. Nu după ce am aflat cât de aproape fusese să dispară pentru o sumă ridicolă.

În prima zi în care am pornit motorul, am ținut mâna pe volan și am șoptit:

— Am găsit-o, tată.

Nu mi-a răspuns nimeni.

Dar motorul a pornit la prima cheie.

Fiica surorii mele, Mara, venea uneori să mă ajute. Avea șapte ani și desena mașini pe orice bucată de hârtie găsea. Într-o duminică, mi-a întins un desen cu două persoane lângă un garaj.

— Acesta e bunicul?

— Da.

— Și tu?

— Da.

— De ce nu ești trist în desen?

Am privit foaia. Desenase soarele deasupra noastră și o linie galbenă pe capota mașinii.

— Pentru că bunicul nu ar vrea să rămân trist pentru totdeauna.

Mara a dat din cap, foarte serioasă.

— Atunci păstrează-l.

L-am pus pe bord.

Într-o seară de noiembrie, când primul îngheț acoperise curtea, am primit un mesaj de la Clara. Nu avea voie să mă contacteze, dar numărul apărea pe telefon.

„Andrei, am greșit. Spune că ai fost confuz și că ai interpretat greșit înregistrarea. Îți pot da banii înapoi. Putem începe din nou.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu mai sunt omul pe care l-ai putut speria. Nu te voi salva de consecințele alegerilor tale.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf.

Doar aer.

A doua zi, am mers în garaj înainte de răsărit. Pe capota mașinii se depusese un strat subțire de brumă. Am șters-o cu palma și am observat zgârietura aceea mică, cea pe care o făcusem când aveam zece ani.

Tata o lăsase acolo ca pe o dovadă că și lucrurile iubite pot purta urmele celor care le-au atins.

Am pus desenul Marei lângă bord, am răsucit cheia și am ascultat motorul trezindu-se.

De data aceasta, nu mai fugea nimeni.