Mi-a spus că fiica lui avea nevoie de mine, iar când am refuzat, omul din spatele avionului a zâmbit pentru prima dată

Avionul a coborât brusc peste Atlantic, iar bebelușul din brațele lui Dominic Hayes a încetat să mai plângă.

Nu liniștea m-a speriat, ci felul în care trupul mic devenise nemișcat. Cu trei luni înainte, îmi pierdusem soțul și gemenii într-un accident care îmi golise casa de orice sunet. De atunci, țineam ușa camerei copiilor închisă și tresăream la fiecare scâncet auzit într-un magazin.

Dar corpul meu nu înțelesese că viața se terminase. Sub bluza crem, laptele se strânsese dureros, ca o rană care refuza să se închidă.

M-am ridicat de pe scaun.

Un bărbat înalt, cu un pistol ascuns sub sacou și o cicatrice lângă ureche, mi-a blocat imediat calea. La bordul avionului privat, luminile de veghe tremurau pe pielea lui lucioasă.

— Stați jos, doamnă.

— Copilul nu mai are putere să plângă.

— Domnul Hayes nu primește ajutor de la necunoscuți.

Din primul rând, Dominic și-a ridicat privirea. Purta un costum antracit, fără cravată, iar mâinile tatuate îi tremurau în jurul fetiței.

— Las-o să treacă, Radu.

Gărzile s-au dat la o parte. Am simțit toate privirile lipite de mine, dar nu le-am mai auzit. M-am apropiat de bărbatul despre care se șoptea că stăpânea companii în New York și Chicago și că rezolva probleme pe care poliția nici nu îndrăznea să le numească.

— Ce puteți face dumneavoastră? m-a întrebat el.

— Să vă hrănesc fiica.

În salon s-a lăsat o tăcere grea.

I-am spus, aproape fără glas, că laptele încă îmi venea după moartea copiilor mei. Dominic m-a privit lung, apoi mi-a întins copilul. Fetița s-a lipit de mine și, după câteva secunde, respirația ei s-a liniștit.

Am închis ochii. Mirosul de pudră și căldura obrazului ei au rupt ceva în mine. Pentru prima dată după trei luni, am plâns fără să-mi ascund fața.

Când am privit din nou spre Dominic, el nu părea recunoscător. Părea că mă recunoscuse.

— Sună acasă, i-a spus lui Radu. Pregătiți camera de lângă sera de iarnă.

— Ce cameră? am întrebat.

— A dumneavoastră.

Am râs scurt, neîncrezătoare.

— Nu merg nicăieri cu dumneavoastră.

— Elena, a spus el calm, nu vă cer voie.

Mi-am strâns degetele în jurul păturicii roz a fetiței. Pe marginea ei era cusut un mic clopoțel de aramă, care suna la fiecare mișcare. Îl auzeam și simțeam cum inima îmi bate în același ritm.

— Dacă încercați să mă forțați, voi țipa.

— Puteți țipa cât doriți.

— Nu sunt proprietatea dumneavoastră.

Pentru prima dată, maxilarul lui s-a încordat.

— Nu. Dar fiica mea este singurul lucru care mă mai ține întreg.

Apoi avionul a început să coboare, iar prin hublouri au apărut luminile unei coaste necunoscute. Dominic i-a făcut un semn lui Radu. Bărbatul a scos dintr-o geantă o mapă neagră și a așezat-o pe masa rabatabilă.

— Ce este asta? am întrebat.

— Motivul pentru care nu puteți pleca pur și simplu, a răspuns Dominic.

Mâna lui s-a întins spre încuietoarea metalică a mapei. Eu încă țineam copilul la piept, iar clopoțelul de aramă vibra încet între noi. Dominic a apăsat pe buton și a început să deschidă mapa…

PARTEA 2

În interiorul mapei se afla o singură coală, împăturită în trei, dar Dominic nu a lăsat-o să fie văzută. A închis capacul înainte ca eu să pot citi măcar un cuvânt.

— Ce încercați să ascundeți?

— Nu ascund nimic.

— Atunci de ce mi-ați arătat-o?

Avionul a atins pista unei aerodrom privat, iar clopoțelul prins de păturica fetiței a sunat ascuțit. Mi s-a făcut pielea de găină. Sunetul îmi amintea de jucăria pe care o atârnasem deasupra pătuțului băieților mei.

Ușa s-a deschis imediat. Aerul rece al nopții a intrat în salon, împingând mirosul de piele și combustibil peste noi. În fața scării aștepta o mașină neagră, cu motorul pornit.

— Îmi dați copilul și mă lăsați să plec, am spus.

Dominic a rămas nemișcat.

— Dacă plecați acum, mâine dimineață nu veți mai avea casă.

Am coborât treapta, ținând fetița strâns.

— Asta e o amenințare?

— Este un avertisment.

— Nu vă cunosc.

— Dar eu vă cunosc.

Cuvintele lui m-au făcut să mă opresc. Radu a venit lângă noi, cu mâna aproape de armă.

— De unde?

Dominic a privit spre drumul întunecat.

— Soțul dumneavoastră a lucrat pentru mine.

Mi s-a tăiat respirația.

— Andrei nu a lucrat pentru nimeni ca dumneavoastră.

— Așa v-a spus el.

Am simțit cum fetița se mișcă în somn. Obrazul ei cald mi-a atins gâtul, iar durerea aceea blândă m-a ținut în picioare.

— Dacă mințiți, jur că vă voi face să regretați.

— Nu am nevoie să mă amenințați, Elena. Am nevoie să înțelegeți că oamenii care l-au ucis pe Andrei cred că dumneavoastră știți unde este ceva ce caută de luni întregi.

Cuvântul ucis a căzut între noi ca un obiect greu.

La douăzeci și trei de minute după aterizare, am ajuns la conacul lui, ascuns în spatele unor porți de fier. Casa era luminată, dar nu avea nimic primitor. Pe holuri mirosea a lemn ceruit și a ploaie udă. O femeie în vârstă a venit să ia fetița, însă Dominic nu i-a dat-o.

— Camera de lângă seră, i-a spus.

— Domnule, camera aceea este încuiată de ani întregi.

— De azi nu mai este.

M-a condus pe o scară îngustă. La etaj, o ușă albă avea pe clanță o panglică galbenă de spital. Când a deschis-o, am văzut un pătuț, un fotoliu și o lampă mică în formă de lună.

— Nu rămân aici.

— Puteți dormi sau puteți sta trează. Dar rămâneți în casă până lămurim totul.

— Și dacă refuz?

— Atunci oamenii care vă urmăresc vor afla că sunteți singură.

A scos telefonul și mi-a arătat o fotografie făcută în fața blocului meu. Era sora mea, Mara, ieșind de la serviciu.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Să nu vă atingeți de ea.

— Tocmai de aceea sunteți aici.

În acea noapte, după ce fetița a adormit, am găsit pe noptieră un carnețel cu o copertă roșie. Era al lui Andrei. Pe prima pagină, cu scrisul lui, se afla o singură propoziție: „Dacă Elena vede asta, înseamnă că eu am eșuat.”

Am întors pagina cu degetele tremurând.

Sub propoziție era desenată o adresă și ora trei dimineața. Înainte să pot înțelege, clanța s-a mișcat din afara camerei, iar vocea lui Dominic a rostit:

— Elena, trebuie să-mi spui acum ce ți-a lăsat soțul tău…

PARTEA 3

Am ascuns carnețelul sub saltea înainte ca ușa să se deschidă. Dominic a intrat fără armă la vedere, dar doi oameni ai lui au rămas pe coridor. Lumina lunii se reflecta în geamul serei, tăind camera în dungi albe.

— Nu mi-a lăsat nimic, am spus.

— Atunci de ce ai fața cuiva care tocmai a găsit un mormânt deschis?

— Pentru că mi-ai spus că soțul meu a fost ucis.

Fetița a scâncit în pătuț. Am luat-o imediat în brațe, iar clopoțelul de aramă a sunat încet. Dominic a privit obiectul și, pentru o clipă, a pierdut toată duritatea de pe chip.

— Se numește Iris, a spus el.

— Nu mi-ai spus.

— Nu am spus multe lucruri.

— Începând cu motivul pentru care mă ții aici.

A scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un lanț. În loc să mi-o dea, a lăsat-o pe masă.

— Andrei a fost contabilul meu. Nu un om de teren. A descoperit că cineva din cercul meu transfera bani și informații către o grupare care voia să-mi ia fiica.

— De ce ar fi implicată familia mea?

— Pentru că el a ascuns dovada în singurul loc în care nimeni nu ar fi căutat.

Am simțit o presiune rece în piept.

— Unde?

— În apartamentul vostru. În camera copiilor.

— Camera aceea a fost sigilată după accident.

— Nu de poliție.

Dominic a făcut un semn. Radu a adus mapa neagră de pe avion și a așezat-o pe masă. De data aceasta, Dominic a descuiat-o și a scos o fotografie veche. Andrei apărea într-un depozit, lângă un bărbat cu fața întoarsă.

— Cine este?

— Fratele meu, Victor.

Am recunoscut haina lui Victor dintr-o fotografie de familie pe care Andrei o păstrase într-un sertar. Dominic a scos apoi un dispozitiv mic, negru, și l-a pornit.

Vocea soțului meu a umplut camera.

„Dominic, dacă asculți asta, nu mai am încredere în nimeni din casă. Victor știe despre transferuri. Am pus copiile în cutia muzicală a băieților. Elena nu trebuie să afle decât dacă eu nu mă mai întorc.”

Mi s-a tăiat respirația.

— Nu, am șoptit. Nu poate fi el.

— Înregistrarea a fost găsită în telefonul lui Andrei, mi-a spus Dominic.

— De ce nu mi-ai arătat-o înainte?

— Pentru că nu știam dacă ești parte din plan.

Am râs amar.

— M-ai adus aici ca pe un suspect.

— Te-am adus aici pentru că ești ultima persoană pe care Andrei a încercat să o protejeze.

În acel moment, telefonul lui Dominic a vibrat. A răspuns, iar expresia i s-a schimbat.

— Spune.

A ascultat câteva secunde.

— Nu mișcați cutia. Nu atingeți nimic până ajung.

A închis și s-a întors spre mine.

— Cineva a intrat în apartamentul tău.

— Mara?

— E teafără. Dar ușa camerei copiilor era deschisă.

Am simțit că pământul fuge de sub mine.

Dominic a luat arma de pe coridor și s-a apropiat de mine.

— Du-te în camera sigură.

— Nu.

— Elena, oamenii aceia nu mai caută doar o cutie.

Din telefonul lui s-a auzit o voce necunoscută, transmisă prin difuzor. Era joasă, aproape veselă.

„Dacă vrei să-ți vezi fiica dimineață, adu-o pe femeie la vechiul terminal. Singur.”

Iris a început să plângă, iar Dominic a privit spre ea ca și cum tocmai înțelesese că jocul nu mai era despre bani. Apoi pe ecran a apărut o fotografie trimisă de necunoscut: Mara, legată de un scaun, cu o cutie muzicală lângă ea…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Șapte gloanțe m-au lăsat între viață și moarte, iar când Dominic Rossi mi-a pus inelul, mama lui a încetat să zâmbească PARTEA 4 — Cu două zile înainte de nuntă, tatăl m-a obligat să mă mărit cu un Socoliuc, iar când am protestat, a încremenit PARTEA 4 — Soțul meu m-a aruncat în furtuna din Manhattan, iar când am cerut ajutor, fața lui Victoria s-a schimbat brusc Am găsit rujul roșu al unei alte femei pe cămașa albă a lui Luca Romano chiar în noaptea în care cineva a tras asupra apartamentului său, iar adevărul mi-a schimbat pentru totdeauna viața Am intrat în spital hotărât să-mi distrug fosta soție, dar am ieșit cu doi nou-născuți în brațe și cu certitudinea că familia mea îmi furase șapte luni din viață M-am întors după șase luni de misiune, iar soția mea s-a ferit de atingerea mea ca de un străin; când am ridicat pătura, am găsit vânătăi pe tot trupul ei și am înțeles că familia mea îi declarase război