Am tras un scaun pentru fetița cu proteză, iar bărbatul de la ușă a încetat brusc să mai zâmbească

În clipa în care bărbatul a intrat în cafenea, fetița cu proteză s-a lipit de câinele meu ca și cum numai el o putea salva.

Ningea atât de des, încât geamurile cafenelei păreau acoperite cu o perdea albă. Era puțin după opt dimineața, iar eu stăteam la masa de lângă fereastră, cu mâinile în jurul unei căni de cafea care se răcise demult.

Rex, ciobănescul meu german, dormea la picioarele mele. Pe zgarda lui atârna un mic fluier de alamă, primit de la primul lui instructor. Îl purta de ani întregi, iar sunetul lui scurt mă ajutase de mai multe ori să-l chem înapoi din situații periculoase.

Atunci ușa grea s-a deschis.

Fetița a intrat șchiopătând. Avea nouă ani, o căciulă roz decolorată și o geacă udă până la coate. Proteza de la piciorul stâng scotea un clic discret la fiecare pas.

S-a oprit la prima masă.

— Pot să stau aici?

Femeia care mânca prăjitură nici măcar nu a ridicat ochii.

— Nu. Așteptăm pe cineva.

La masa următoare, doi bărbați s-au prefăcut că citesc meniurile.

— Dar acolo este un scaun liber, a spus fetița.

— Nu este pentru copii, a răspuns unul dintre ei, fără să o privească.

O femeie cu un cărucior a strâns geanta lângă ea.

— Unde sunt părinții tăi?

Fetița a coborât privirea.

— Vin.

Apoi a plecat mai departe.

Nu plângea. Nu protesta. Accepta refuzurile cu o liniște care m-a neliniștit mai mult decât orice strigăt.

Când a ajuns lângă masa mea, și-a frământat marginea mânecii.

— Pot să stau aici?

Am împins scaunul cu piciorul.

— Da. Așază-te.

A rămas nemișcată câteva secunde, ca și cum aștepta să mă răzgândesc. Apoi s-a apropiat. Proteza i s-a agățat de o denivelare din podea și trupul ei s-a înclinat înainte.

Am prins-o de braț.

— Te țin.

Rex s-a ridicat imediat. Medalionul de alamă i-a lovit zgarda cu un clinchet sec.

Fetița s-a uitat la el.

— Mușcă?

— Doar oamenii foarte răi.

Pentru o clipă, colțul gurii i s-a ridicat.

Apoi mâneca i-a alunecat.

Am văzut vânătăile.

Unele erau galbene pe margini. Altele, aproape negre. Pe antebraț se vedeau clar urme de degete. Am cunoscut destui oameni răniți ca să știu când o cădere nu putea explica acele urme.

Mi-am păstrat vocea calmă.

— Cum te cheamă?

— Lena.

— Eu sunt Andrei. Te doare?

Privirea ei a fugit spre ușă.

— Nu prea.

Era răspunsul unui copil care învățase să mintă pentru a supraviețui.

— Poți să stai cât vrei, i-am spus.

Sub masă, Rex și-a lipit trupul de piciorul ei sănătos. Lena a atins blana lui, tremurând.

La ora opt și șaptesprezece minute, clopoțelul de deasupra ușii a sunat din nou.

Un bărbat înalt a intrat, scuturând zăpada de pe palton. A privit rapid încăperea și, când a găsit-o pe Lena, zâmbetul i s-a întins pe față.

Fetița s-a micșorat pe scaun.

Mâna ei a coborât sub masă și s-a încleștat pe zgarda lui Rex.

— Iată-te, a spus bărbatul. Hai acasă.

M-am ridicat. Rex s-a ridicat odată cu mine.

— O cunoști?

— Sunt unchiul ei, a răspuns el.

M-am uitat la Lena.

— Este adevărat?

Buzele ei au început să tremure.

— El le spune tuturor că mama m-a abandonat.

— Lena, a mârâit bărbatul. Ajunge.

În buzunarul gecii ei se vedea colțul unui plic alb, mototolit și murdar.

Bărbatul l-a observat în aceeași clipă.

— Dă-mi-l.

Vocea îi pierduse toată blândețea.

Lena a scos plicul și l-a ținut la piept.

— Nu.

A fost primul ei refuz din acea dimineață.

Bărbatul a făcut un pas. Rex s-a așezat între el și copil.

Lena m-a privit. Ochii ei erau plini de frică, dar în ei apăruse și ceva nou: speranță.

Apoi mi-a întins plicul.

Bărbatul și-a dus mâna spre interiorul paltonului, iar eu am întins degetele către marginea sigilată a plicului…

PARTEA 2

Degetele mele abia atinseseră marginea plicului când bărbatul a scos din palton un telefon și l-a ridicat spre mine.

— Nu te amesteca, a spus el. Sunt tutorele ei.

Rex a mârâit, iar medalionul lui de alamă s-a legănat între noi. Clinchetul acela mic mi-a amintit de nenumărate situații în care trebuise să-mi păstrez calmul, chiar când instinctul îmi striga să acționez.

— Dacă ești tutorele ei, de ce se teme de tine?

— Copiii se sperie când sunt certați.

— Copiii nu se sperie așa.

Lena și-a strâns degetele în blana lui Rex.

— Nu-l lăsa să mă ducă, a șoptit.

Bărbatul a pășit spre noi.

— Lena, ridică-te imediat.

— Nu, a spus ea.

Vocea i-a fost mică, dar limpede.

Am tras plicul spre mine și am rupt sigiliul. Înăuntru se aflau un brățar de spital, o fotografie pliată și o foaie împăturită de patru ori. Hârtia mirosea a fum și a detergent ieftin.

Am luat fotografia.

În imagine, Lena era mult mai mică și stătea pe genunchii unei femei cu părul castaniu. În spatele lor se afla un bărbat pe care l-am recunoscut imediat.

Victor Dima.

Fusese colegul meu într-o unitate specială. Conform dosarului oficial, murise într-un accident cu trei ani înainte.

Dar eu fusesem lângă el cu câteva săptămâni înainte de acel presupus accident. Victor purta atunci o brățară neagră la mâna dreaptă și avea o cicatrice sub ochiul stâng. În fotografie, amândouă se vedeau clar.

— De unde ai asta? am întrebat-o.

— Mama mi-a dat-o aseară.

— Mama ta este femeia din fotografie?

Lena a dat din cap.

— Se numește Elena.

Bărbatul a lovit cu palma masa. Cănile au sărit, iar cafeaua mea s-a vărsat peste lemn.

— Ea nu mai știe ce vorbește! Este bolnavă!

— Atunci de ce ai venit după copil cu mâna în palton? am întrebat.

Pentru prima dată, furia i-a înlocuit masca.

— Sunt Mihai, fratele Elenei. Am grijă de Lena de când sora mea a fugit.

— A fugit de cine?

Nu mi-a răspuns.

Am desfăcut foaia. Scrisul era tremurat, dar ordonat.

„Lena, dacă citești asta, înseamnă că Mihai te-a găsit. Nu te întoarce cu el. Tatăl tău nu a murit. Mihai a făcut să pară că a murit și a luat toate actele din casă. Brățara este dovada locului unde l-a dus. Caută omul cu câinele. El îl cunoaște pe Victor.”

Am recitit ultimele rânduri.

Victor era viu?

Mi s-a strâns stomacul. În fotografie, mâna lui se afla pe umărul Elenei, iar pe deget purta inelul simplu pe care îl văzusem în ultima zi când lucraserăm împreună.

— Ce înseamnă brățara? am întrebat.

— Mama a spus că tata a purtat-o când a fost dus la spital, a răspuns Lena. Mi-a zis să nu o pierd.

Mihai s-a apropiat atât de mult, încât i-am simțit mirosul de mentă și fum.

— Dă-mi plicul și îți promit că nimeni nu va păți nimic.

— Ai mai promis asta?

Lena a început să plângă fără zgomot.

— Ieri mi-a spus că dacă vorbesc, o să mă lase fără celălalt picior.

Cafeneaua amuțise. Chelnerița ținea un prosop în mâna încremenită. La masa din spate, cineva își scosese telefonul.

Am apăsat discret butonul de pe medalionul lui Rex. Fluierul nu scotea sunet, dar trimitea un semnal către telefonul meu. Îl foloseam în situații în care nu puteam cere ajutor cu voce tare.

Pe ecran a apărut confirmarea că mesajul fusese transmis.

Mihai a văzut mișcarea.

— Ce ai făcut?

— Am cerut ajutor.

A zâmbit din nou, însă ochii îi rămăseseră reci.

— Până ajunge cineva, fetița va pleca de aici.

A băgat mâna în buzunar și a scos un obiect mic, metalic. Lena a scos un țipăt și s-a agățat de Rex.

Eu am făcut un pas înainte.

În aceeași secundă, ușa cafenelei s-a deschis, iar cineva a strigat din prag numele meu…

PARTEA 3

— Andrei!

Vocea a venit din prag, peste zgomotul vântului. Era Sorina, polițista pe care o cunoșteam din cartier. În urma ei intrase un paramedic, iar ușa s-a închis cu o izbitură.

Mihai a rămas cu mâna în buzunar.

— Scoate mâna încet, i-a spus Sorina.

— Nu am făcut nimic.

— Atunci nu ai de ce să te temi.

Lena tremura atât de tare, încât proteza ei a început să lovească podeaua. Rex s-a așezat lipit de ea, iar medalionul de alamă i-a atins genunchiul.

Mihai și-a scos mâna. Ținea o cheie metalică, nu o armă.

— Voiam doar să deschid mașina, a spus el.

— Mașina poate aștepta, am răspuns.

Sorina a luat plicul și a citit foaia. Chipul i s-a schimbat la fiecare rând.

— Lena, cine te-a lovit?

Fetița s-a uitat la Mihai.

— El.

Mihai a clătinat din cap.

— Minte. Elena a învățat-o să mă urască.

Am întors fotografia pe partea din spate. Acolo era scrisă o adresă și o dată, cu cerneală albastră. Adresa aparținea unei clinici de recuperare din orașul vecin.

Am sunat imediat. După câteva secunde, o infirmieră mi-a răspuns.

— Îl caut pe Victor Dima. A fost internat aici?

La celălalt capăt s-a lăsat tăcere.

— Nu pot oferi informații.

— Sunt Andrei Popa. Am lucrat cu el în unitatea de intervenție. Spuneți-i că fiica lui este în siguranță.

Am auzit o ușă deschizându-se și o voce îndepărtată. Apoi infirmiera a revenit.

— Domnul Dima este aici. Dar nu poate vorbi fără aprobarea medicului.

Lena și-a dus mâna la gură.

— Tata trăiește?

— Da, i-am spus. Trăiește.

Mihai a pălit.

— Nu știi ce spui.

Sorina i-a luat cheia și i-a cerut actele. El a scos un portofel tremurând. În interior se afla un document de tutelă, dar ștampila era ștearsă și data nu se potrivea cu vârsta Lenei.

Paramedicul a examinat brațul fetei.

— Acestea sunt urme recente. Trebuie dusă la spital.

Mihai s-a repezit spre Lena.

Rex a lătrat o singură dată.

Mihai s-a oprit.

Sorina i-a prins încheietura.

— Ești reținut până clarificăm situația.

— Nu aveți dreptul!

— Ai venit să iei un copil speriat, cu urme de lovituri, folosind acte îndoielnice. Ba chiar avem dreptul.

În timp ce Sorina îl scotea, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la clinica din orașul vecin.

„Victor Dima cere să vorbească urgent cu Andrei. A spus că Mihai nu este singurul pericol. Elena a fost găsită în urmă cu două zile și nu mai este la adăpostul unde fusese ascunsă.”

Am recitit mesajul.

Lena mi-a prins mâneca.

— Mama a spus că, dacă mă găsește tata, trebuie să-i spun despre camera cu pereți galbeni.

— Ce este camera cu pereți galbeni?

Fetița a privit spre ușa prin care dispăruse Mihai.

— Locul unde m-a ținut înainte să plec. Dar acolo era și o femeie care îl ajuta.

Sorina s-a întors.

— Andrei, tocmai au sunat de la clinică. Victor vrea să-ți spună numele acelei femei.

Am răspuns apelului.

Vocea lui Victor era slabă, răgușită și totuși imposibil de confundat.

— Andrei, ascultă-mă. Dacă Elena a dispărut, înseamnă că au aflat despre registrul vechi. Femeia din cameră nu era complicea lui Mihai. Era mama lui Lena…