Am intrat în salon fără să știu dacă voi mai ieși, iar când mama a cerut un inimioară roșie, medicul a amuțit

În dimineața în care medicul mi-a spus că inima mea putea să se oprească oricând, mama a început să ceară străinilor inimioare roșii. Aveam opt ani și nu înțelegeam prea multe despre lume, dar știam că perfuzia rece îmi urca pe braț ca o umbră, iar mâna mamei era singurul lucru cald din salon.

— Dacă primești o inimioară roșie, te vei face bine mai repede, mi-a șoptit Mara, legând de marginea păturii mele o inimioară tricotată din lână.

Era mică, puțin strâmbă și avea un fir desprins într-o parte. O ținuse în buzunarul halatului de când mă internasem. Când eram speriat, trăgeam de acel fir și ea îmi spunea că fiecare nod fusese făcut pentru mine.

La ora zece, în salonul de hematologie mirosea a dezinfectant și a mere coapte. Mama și-a scos telefonul, a fotografiat inimioara și a scris un mesaj pentru oamenii pe care nu-i cunoșteam. Nu le cerea bani. Nu le cerea rugăciuni complicate.

Le cerea doar să lase o inimă roșie.

— De ce? am întrebat.

— Pentru că dragostea ajunge uneori acolo unde medicamentele nu pot ajunge.

— Și dacă primesc o mie?

— Atunci o să te ridici din pat și o să mă cerți că te-am lăsat să dormi atât.

Am zâmbit, deși mă durea pieptul. Pentru prima dată după multe zile, mama a zâmbit și ea.

La prânz, telefonul ei a început să vibreze fără oprire. Inimioare roșii apăreau una după alta. O vecină, un coleg de la brutărie, oameni din alte orașe, chiar și o fetiță care îmi trimisese un desen cu un soare galben. Eu număram inimile, iar mama îmi ținea degetele între ale ei.

Apoi ușa salonului s-a deschis brusc.

În prag stătea tata.

Nu-l mai văzusem de șase luni. Purta un palton negru ud la umeri și ținea între degete o mapă din piele, zgâriată pe colțuri. Mama s-a ridicat atât de repede, încât scaunul metalic s-a izbit de perete.

— Ce cauți aici, Dorian?

— Am venit să-mi văd fiul.

— Fiul tău nu are nevoie de scandal.

Tata s-a uitat la perfuzia mea, apoi la telefonul care continua să lumineze cu inimioare.

— Nu scandalul l-a adus aici. Tu l-ai adus, cu poveștile tale.

Am simțit că încăperea se micșorează. Mi-am înfipt degetele în inimioara tricotată.

— Mamă, de ce vorbește așa?

Ea s-a așezat lângă mine și mi-a acoperit mâna.

— Pentru că e speriat.

— Eu nu sunt speriat, a spus tata. Eu știu ce trebuie făcut.

A scos din mapă câteva hârtii și le-a așezat pe pat, lângă termometrul meu.

— Mâine îl mut într-o clinică privată. Am semnat deja.

Mama a privit documentele, apoi chipul lui.

— Nu ai dreptul să semnezi nimic fără mine.

— Ba am. Sunt tatăl lui.

În clipa aceea, în prag a apărut doctorița Sorina, ținând o tavă cu rezultate. Nu s-a uitat la tata. S-a uitat la mama și a devenit palidă.

— Mara, trebuie să vorbim imediat. În biroul meu.

Mama a încremenit.

— Acum?

Doctorița a dat din cap și a apăsat mapa la piept.

— Acum. Înainte să semnezi orice.

Tata a făcut un pas spre ea.

— Ce este în dosarul lui?

Sorina și-a strâns buzele. Eu am auzit doar bâzâitul pompei de perfuzie și foșnetul inimioarei de lână când am tras de fir.

Mama s-a ridicat, dar înainte să ajungă la ușă, o femeie în costum alb a intrat și a întins mâna spre mapa doctoriței. Degetele ei s-au apropiat de încuietoare, iar eu am înțeles că acolo se afla ceva ce toți încercau să-mi ascundă…

PARTEA 2

Degetele femeii în costum alb au atins încuietoarea, dar mama i-a prins încheietura înainte ca mapa să se deschidă.

— Cine sunteți?

— Irina Banu, directoarea spitalului. Iar dumneavoastră tocmai împiedicați o procedură administrativă.

— În salonul copilului meu?

— Într-un salon în care se află un pacient transferat ilegal într-o campanie publică de strângere a reacțiilor.

Mama a rămas nemișcată. Doctorița Sorina a făcut un pas între ele.

— Nu a fost transferat ilegal. Este fiul meu și este bolnav.

— Tocmai de aceea trebuie să oprim circul, a spus Irina. Mâine dimineață, copilul pleacă.

Tata a ridicat bărbia.

— Am spus că mă ocup eu de transfer.

Am privit spre el. Nu înțelegeam de ce vorbea despre plecare de parcă ar fi fost vorba despre mutarea unei cutii. Mă durea fiecare respirație, iar inimioara roșie de pe pătură se mișca odată cu pieptul meu.

— Eu nu vreau să plec, am spus.

Tata s-a apropiat.

— Luca, trebuie să ai încredere în mine.

— Dar nu ai venit când mi-a căzut părul.

Fața lui s-a încordat. Mama a închis ochii o clipă, ca și cum replica mea ar fi lovit-o și pe ea.

— Am avut probleme, a murmurat el.

— Și acum nu mai ai?

N-a răspuns.

La ora două după-amiaza, asistenta a venit să-mi schimbe perfuzia. În timp ce desfăcea banda de pe braț, a strecurat în palma mamei o cheie mică, prinsă de un disc de plastic galben.

— Am găsit asta în camera de arhivă, i-a spus în șoaptă. Era în cutia cu dosarele vechi ale lui Luca.

Mama a strâns cheia atât de tare, încât i s-au albit degetele.

— Cine ți-a dat voie să umbli acolo?

— Nimeni. Tocmai de aceea mi-e frică.

Seara, când coridorul s-a golit, mama m-a împins încet cu patul până într-o cameră mică de consultații. Becul pâlpâia, iar pe masă era un aparat de înregistrare cu un led verde.

— De ce mă aduci aici?

— Pentru că vreau să auzi totul, indiferent ce se întâmplă.

Doctorița Sorina a intrat cu cheia galbenă în palmă.

— Am verificat registrul. Dosarul tău a fost deschis de trei ori în ultimele două luni, deși nu trebuia să-l atingă nimeni.

— Cine l-a deschis? a întrebat mama.

Sorina a pus pe masă o fotografie a registrului. Lângă numele meu apărea o semnătură care semăna cu a mamei.

— Cineva a notat că Mara a refuzat tratamentul experimental.

Mama a izbucnit.

— Nu am refuzat nimic! Am semnat toate aprobările!

— Știu. De aceea am păstrat copia originală.

Tata a apărut în ușă. Nu știam de cât timp ne asculta.

— Ajunge, Sorina. Îi dai speranțe false.

— Nu eu i-am falsificat semnătura.

Pentru prima dată, tata a părut cu adevărat speriat.

— Ai grijă ce spui.

— Am avut grijă șase săptămâni, a răspuns doctorița. Acum am și dovezi.

Mama s-a întors spre el.

— Ce știi despre dosarul lui Luca?

Tata a privit cheia galbenă, apoi aparatul de înregistrare.

— Nu știu nimic.

În aceeași clipă, telefonul doctoriței a sunat. A ascultat câteva secunde, iar culoarea i s-a retras din obraji.

— A venit rezultatul de la laboratorul central.

— Ce rezultat? am întrebat.

Sorina s-a uitat la mine, apoi la mama.

— Cel pe care cineva s-a străduit să-l țină ascuns.

Din coridor s-au auzit pași grăbiți. Irina Banu venea spre noi cu doi agenți de pază, iar tata și-a băgat mâna în buzunarul paltonului.

Mama a apăsat butonul aparatului de înregistrare.

— Dacă intră, nu mai opri nimeni adevărul.

Ușa s-a deschis, iar unul dintre agenți a ridicat brațul spre ea. Atunci telefonul meu a început să sune. Era un număr necunoscut, iar pe ecran apărea un singur mesaj: „Nu-l lăsa pe tatăl tău să plece cu Luca.”

Mama a privit mesajul, apoi chipul lui Dorian. El a făcut un pas înapoi și a șoptit:

— Nu trebuia să afle nimeni despre donator…

PARTEA 3

— Nu trebuia să afle nimeni despre donator, a repetat tata, fără să-și dea seama că microfonul înregistrase fiecare silabă.

În camera de consultații s-a făcut liniște. Se auzea doar ticăitul unui ceas cu rama crăpată.

Mama s-a întors spre el.

— Ce donator?

Dorian și-a trecut palma peste față.

— Mara, ascultă-mă. Am încercat să rezolv.

— Ai încercat să rezolvi ce? De ce ai falsificat semnătura mea?

Doctorița Sorina a deschis mapa cu cheia galbenă. Înăuntru se afla un plic alb, ștampilat de laboratorul central și purtând data de cu o zi înainte.

— Am primit rezultatul azi, a spus ea. Luca are nevoie urgentă de transplant. Mama lui nu este compatibilă.

Mama a dus mâna la gură. Eu am simțit că podeaua se îndepărtează.

— Dar eu sunt mama lui, a șoptit ea. Trebuie să existe o soluție.

— Există, a continuat Sorina. Un donator compatibil sută la sută a fost identificat acum trei săptămâni.

Tata a izbucnit:

— Nu trebuia să folosești acel rezultat!

Sorina a scos o a doua foaie.

— Donatorul a cerut anonimat. Dar numărul de identificare din registru duce la dumneavoastră, domnule Dorian.

Mama s-a clătinat. S-a sprijinit de marginea mesei, unde cheia galbenă a căzut cu un clinchet subțire.

— Tu ești donatorul?

Dorian nu a răspuns.

— Tu ești compatibil cu Luca?

— Da.

Am privit spre el. Nu-mi aminteam să fi avut vreodată ceva al lui, în afară de ochii pe care mama îi evita în fotografii.

— Atunci de ce m-ai lăsat să mă îmbolnăvesc?

Tata a făcut un pas spre mine, dar mama s-a pus între noi.

— Pentru că directorul i-a promis că va șterge datoriile dacă retrage dosarul lui Luca, a spus Sorina. Dorian a semnat transferul către clinica privată, unde transplantul urma să fie amânat până când asigurarea era aprobată. Între timp, un alt pacient plătitor urma să primească locul.

Irina Banu a ridicat vocea:

— Este o acuzație gravă.

Sorina a apăsat pe aparat.

Vocea lui Irina s-a auzit limpede, înregistrată cu câteva zile înainte:

— Dacă mama nu semnează refuzul, puneți semnătura în locul ei. Copilul nu poate ocupa un loc atât de scump pentru o familie care nu plătește.

Apoi s-a auzit vocea tatei:

— Faceți ce trebuie. Eu îmi primesc banii și scap de datorii.

Tata a devenit livid.

— Nu am spus asta!

— Ba da, a răspuns mama. Ai spus-o cu vocea ta.

A urmat rezultatul analizei de compatibilitate. Semnătura era a lui. Acceptul pentru donare era real. Iar anularea procedurii fusese falsificată.

Sorina a chemat imediat echipa de transplant. Irina a încercat să ia aparatul, dar unul dintre agenții de pază, care auzise totul, s-a dat la o parte.

— Nu mă atingeți, a spus el. Am auzit destul.

Dorian s-a uitat la mine.

— Luca, am făcut-o pentru tine.

— Nu, am spus. Ai făcut-o pentru tine.

Mama m-a strâns la piept, iar inimioara tricotată s-a prins între noi.

În acea noapte, am fost dus în sala de pregătire. Doctorii urmau să înceapă procedurile pentru transplant, iar tata a fost oprit la ușă de polițiștii chemați de spital.

Credeam că adevărul era sfârșitul fricii.

Dar, chiar înainte să închid ochii, telefonul mamei a sunat din nou. Un avocat necunoscut îi trimisese o fotografie cu un contract și un mesaj scurt: „Dacă transplantul are loc, pierdeți casa înainte de dimineață.”

Mama a ridicat privirea spre ușa unde Dorian dispăruse și a înțeles că el nu luptase singur. Iar cel care îl ajutase încă avea cheia apartamentului nostru…