PARTEA 4 — Am găsit cinci milioane dispărute din registre, iar când șeful mafiei a intrat în birou, zâmbetul contabilului meu a pierit

PARTEA 4

Bărbatul care folosise numele lui Giovanni nu era un străin.

Era fratele lui mai mic, Matteo Greco.

Giovanni a primit adresa pe telefon: un azil vechi de lângă lac, la aproape o oră distanță. În mesaj se afla și o fotografie făcută pe fugă. O femeie cu părul alb stătea într-un scaun rulant, cu mâinile strânse peste o pătură vișinie.

La încheietura ei se vedea o brățară de plastic.

Pe ea scria: Elena Rinaldi.

Am apăsat cu degetul pe fotografie.

„Este ea?”

„Nu știu”, a spus Giovanni.

„Dar ai recunoscut-o.”

„Am recunoscut brățara.”

M-a privit direct.

„Mama purta una identică în fotografia pe care o ținea bunica.”

Victor a râs scurt din spatele oamenilor care îl păzeau.

„Nu înțelegeți. Matteo nu o va lăsa să vorbească.”

Giovanni s-a întors spre el.

„Unde sunt registrele tale?”

„Nu știu.”

„Ai trimis banii în conturi controlate de Matteo?”

Victor și-a mușcat buza.

A fost suficient.

Giovanni a chemat un șofer și a ordonat ca Victor să fie ținut în camera de pază, fără să fie atins. Nu voia să-i ofere lui Matteo pretextul de a transforma totul într-un război între familii.

Nino a strâns actele împrăștiate.

„Vin și eu”, a spus el.

Giovanni l-a privit.

„De ce?”

„Pentru că plicul a ajuns la mine. Și pentru că am văzut cine l-a lăsat.”

Mi-am ridicat capul.

„Pe cine?”

Nino a înghițit greu.

„Pe Matteo. A intrat pe la recepție cu o legitimație veche. Mi-a spus că dacă întreb ceva, mama mea va rămâne fără tratament.”

„De ce nu ai spus?”

„Pentru că mama mea chiar are nevoie de tratament.”

A rostit-o fără rușine, iar eu am înțeles atunci cât de mulți oameni fuseseră cumpărați cu frica lor.

Drumul spre azil a fost tăcut, cu excepția ștergătoarelor care loveau ritmic parbrizul. Eu stăteam în spate, între Giovanni și Nino, ținând dosarul la piept. Hanoracul larg îmi acoperea mâinile, dar nu mai reușea să ascundă tremurul.

„Dacă este mama mea”, am spus, „de ce nu m-a căutat?”

Giovanni a răspuns după mult timp.

„Poate a fost făcută să creadă că ai murit.”

„Sau poate nu m-a vrut.”

„Elena te-a ascuns ca să te salveze de tatăl meu.”

„Nu-mi spune ce a făcut dintr-o fotocopie.”

„Ai dreptate.”

Răspunsul lui m-a surprins mai mult decât orice explicație.

La ora două și douăzeci și unu, am ajuns la azil. Administratorul ne-a întâmpinat cu mâinile tremurând.

„A fost scoasă prin intrarea din spate”, a spus el. „Bărbatul avea documente de tutore.”

„Ce documente?” am întrebat.

„O procură semnată de ea.”

„Mama mea nu putea semna?”

Administratorul a ezitat.

„Putea, dar nu mai vede bine.”

Giovanni a trântit palma pe tejghea.

„Unde a dus-o?”

„Într-o cameră de depozitare de lângă capelă.”

Am alergat pe coridor. Pe podea am găsit o bucată din pătura vișinie și un nasture mic, de os, crăpat la mijloc. L-am strâns în palmă fără să știu de ce, ca și cum obiectul acela fragil putea să-mi țină familia întreagă.

Ușa depozitului era încuiată.

Dinăuntru s-a auzit o lovitură.

Giovanni a spart încuietoarea cu umărul.

Matteo stătea lângă un scaun rulant răsturnat. Avea o armă în mână, dar țeava era îndreptată spre podea. Femeia din fotografie era așezată lângă rafturi, cu respirația grea.

„Pune arma jos”, a spus Giovanni.

„Dacă o pun, ea vorbește.”

„Dacă o ții, nu mai pleci de aici.”

Matteo a zâmbit.

„Tu chiar crezi că ai câștigat? Victor a luat banii pentru mine. Eu am ținut familia în picioare când tatăl tău era în închisoare. Cinci milioane nu sunt furt. Sunt răsplată.”

„Ai furat de la mine.”

„Am furat de la numele tău.”

Elena a ridicat încet capul. Ochii ei erau tulburi, dar vocea nu.

„Nu de la el ai furat.”

Matteo s-a întors.

„Taci.”

„De la ea”, a spus Elena. „Ai furat douăzeci și șapte de ani.”

Mi-am simțit picioarele moi.

„Mamă?”

Femeia a întors fața spre mine. A privit hanoracul, mânecile trase peste degete, apoi cicatricea mică de lângă sprânceana mea.

„Aveai aceeași cicatrice când te-am lăsat”, a șoptit.

Am făcut un pas.

„M-ai lăsat?”

„Te-am dat unei femei care promisese că te va ascunde. Tatăl lui Giovanni voia să te găsească.”

„De ce nu te-ai întors?”

Elena a închis ochii.

„M-au drogat. M-au mutat dintr-un loc în altul. Când am încercat să te caut, mi-au arătat certificatul tău de deces.”

Giovanni a rămas lângă mine, dar nu m-a atins.

„Cine a falsificat certificatul?”

Elena a arătat spre Matteo.

„El a adus hârtia.”

Matteo a ridicat arma.

„Era singura cale să supraviețuiască familia.”

Nino s-a aruncat asupra lui din lateral. Arma a căzut sub raft, iar Giovanni l-a imobilizat pe Matteo fără să-l lovească. Eu am ajuns lângă mama mea.

Elena mi-a prins mâneca hanoracului.

„Nu știam dacă mă vei ierta.”

„Nu știu încă ce simt.”

„E destul.”

Am chemat medicii azilului și am cerut să fie verificată. Apoi i-am dat lui Giovanni dosarul.

„Banii nu mă interesează”, i-am spus.

„Sunt ai tăi?”

„Nu. Dar vreau să fie folosiți pentru tratamentul ei și pentru oamenii pe care Victor i-a amenințat.”

Giovanni a privit documentele.

„Și pentru tine?”

„Îmi plătești munca. Nu-mi cumperi viața.”

A înclinat capul.

„Atunci îți ofer un contract adevărat. Cu numele tău pe el și cu dreptul de a pleca oricând.”

„Voi decide după ce mama mea este în siguranță.”

„Bine.”

Matteo a fost predat autorităților pentru răpire, fals și amenințări. Victor a mărturisit totul în schimbul protecției pentru mama lui Nino și a restituit conturile ascunse. Banii nu au rezolvat ce se întâmplase, dar au deschis drumuri pe care frica le blocase ani întregi.

Elena a fost mutată într-o clinică unde putea primi tratament. Nu mi-a cerut să o numesc mamă. Nu mi-a cerut să o iert. În fiecare dimineață, mă întreba dacă vreau să rămân încă zece minute.

Uneori rămâneam.

Uneori plecam înainte să-mi spună povestea până la capăt.

Într-o după-amiază, am dus dosarul original la ea. Pe masă se afla o cutie mică de lemn. Elena a deschis-o și mi-a arătat un nasture de os, crăpat la mijloc.

„L-am cusut pe hăinuța ta”, a spus.

Am scos din buzunar nasturele găsit în depozit.

Cele două jumătăți s-au potrivit exact.

Elena a început să plângă fără zgomot.

Eu am așezat nasturele între noi, pe dosarul care îmi schimbase numele, trecutul și viitorul.

„Spune-mi tot”, i-am cerut.

Ea și-a pus mâna peste a mea.

„Totul începe cu seara în care te-am ținut în brațe și am refuzat să te dau.”

Iar în palma mea, cele două bucăți de os au rămas unite, ca o dovadă pe care nimeni nu mai putea s-o rupă.