I-am cerut unui client agresiv să plece din cafenea, iar când patronul a intrat, zâmbetul lui a dispărut

Derek Lawson încă zâmbea când Vincent Castellano a închis ușa cafenelei în urma lui, dar eu zăceam pe podea, cu gust de sânge în gură și cu urechea dreaptă bâzâind.

Angela îmi ținea un prosop împăturit peste sprânceană.

— Amelia, uită-te la mine. Mă auzi?

Am încercat să răspund, dar vocea mi s-a blocat undeva între durere și rușine. Lângă obrazul meu, zaharnița se rostogolise până sub tejghea, lăsând pe podea o dâră albă. M-am uitat la ea și, pentru o clipă, nu am mai văzut cafeneaua Castellano. Am văzut podeaua apartamentului lui Raymond, aceeași lumină galbenă, aceeași senzație că un bărbat îmi hotărâse locul.

— Nu o atingeți, a spus Vincent.

Vocea lui era joasă. Nu ridicată. Nu era nevoie.

Derek își aranja manșeta, ca și cum tocmai vărsase cafea pe el.

— A fost un accident. Femeia asta a făcut scandal.

Tony a ieșit din bucătărie cu un cuțit de pâine în mână, apoi l-a lăsat încet pe masă.

— Am văzut totul, Derek.

— Atunci ai văzut că m-a provocat.

Vincent a făcut un pas înainte. Pantoful lui a apăsat peste o bucată de farfurie spartă. Sunetul sec mi-a trecut prin ceafă ca un curent rece.

— Ai lovit-o în localul meu.

— Și ce vei face? Vei chema poliția?

Derek a zâmbit din nou, dar prietenul lui, Nikki, nu mai zâmbea. Stătea lângă ușă și își freca degetele, privind când la Vincent, când la mine.

Vincent nu i-a răspuns imediat. S-a uitat la prosopul plin de sânge, apoi la mâinile mele. Eu le țineam strânse în poală, însă degetele îmi tremurau atât de tare încât verigheta subțire de alamă pe care o purtam la un deget se lovea ritmic de os.

Nu era o verighetă adevărată. Fusese a mamei mele. O purtam de când plecasem din orașul în care nu voiam să mai fiu găsită.

— Amelia, a spus Vincent fără să-și ia privirea de la Derek, ai ascuns ceva în dulapul din spate?

Inima mi s-a oprit o bătaie.

— Nu știu despre ce vorbești.

Derek s-a întors brusc spre mine.

— Ce dulap?

A fost suficient. Vincent a observat schimbarea de pe fața lui.

Angela mi-a strâns umărul.

— Despre ce vorbește omul ăsta?

Nu puteam răspunde. Cu trei seri înainte, găsisem în buzunarul șorțului meu o cheie mică din alamă, învelită într-o bucată de pânză unsuroasă. Nu știam cine o pusese acolo. O ascunsesem în spatele unui borcan cu scorțișoară, în dulapul de lângă cuptor.

Dar Derek știa.

Vincent i-a făcut semn unuia dintre oamenii lui. Bărbatul a traversat sala, iar podeaua a scârțâit sub greutatea lui.

— Deschide dulapul, a ordonat Vincent.

Derek și-a băgat mâna sub haină.

Nikki a șoptit:

— Nu face asta, Derek.

Eu am încercat să mă ridic, însă camera s-a înclinat. Vincent s-a repezit spre el, iar mâna lui s-a întins către buzunarul ascuns…

PARTEA 2

…în aceeași clipă, Vincent i-a prins încheietura și i-a răsucit brațul până când Derek a scos un geamăt ascuțit. Totul s-a întâmplat atât de repede încât nici cafeaua din ceștile de pe masă nu apucase să se liniștească.

Un obiect metalic a căzut pe gresie. Nu era armă. Era un cuțit pliat, cu mânerul lucios și cu inițialele D.L. gravate pe lateral.

Vincent l-a ridicat de pe jos și l-a pus pe tejghea.

— Ai venit pregătit să sperii o chelneriță?

— Nu știi cine sunt, a scrâșnit Derek.

— Știu exact cine ești. Asta este problema ta.

Bărbatul din spatele lui a deschis dulapul. Înăuntru se aflau pungi de făină, borcane cu măsline și cutia mea de metal pentru bacșișuri. Cheia din alamă nu mai era în borcanul cu scorțișoară.

Mi s-a făcut frig.

— Cineva a luat-o, am spus.

Vincent s-a uitat spre mine.

— Când ai văzut-o ultima dată?

— În urmă cu trei seri. Era în buzunarul șorțului.

Angela a făcut un pas înapoi.

— Ai găsit-o și nu ai spus nimănui?

— Nu știam ce deschide.

Derek și-a eliberat brațul și și-a apăsat încheietura la piept.

— Femeia asta minte.

— Tu ai spus că a fost un accident, i-am răspuns. Acum spui că mint. Care variantă îți convine?

Cuvintele mi-au ieșit înainte să-mi fie frică. După aceea, genunchii mi s-au muiat.

Vincent a observat.

— Du-o în birou.

— Nu plec nicăieri, a spus Derek.

— Nu te-am întrebat.

Tony și omul lui Vincent l-au împins spre peretele de cărămidă. O fotografie veche, cu prima cafenea Castellano, s-a desprins din cui și a căzut între ei. Sticla s-a spart, iar în fotografie Vincent era cu douăzeci de ani mai tânăr, alături de un bărbat pe care nu-l recunoșteam.

Am văzut însă medalionul de la gâtul acelui bărbat. Era identic cu cel pe care îl purta Raymond Fletcher.

Mi s-a tăiat respirația.

Vincent mi-a urmărit privirea.

— Îl cunoști?

— Nu pe el. Dar medalionul acela l-am văzut la Raymond.

În încăpere s-a lăsat o tăcere grea.

Derek a râs scurt.

— Așa că asta este ea.

Vincent s-a întors spre el.

— Ce ai spus?

— Femeia din apartamentul lui Fletcher. Cea care a fugit cu ceva ce nu-i aparținea.

Am simțit că sângele îmi pleacă din față.

Raymond nu fusese doar bărbatul de care încercasem să scap. Fusese omul care îmi luase actele, îmi verificase telefonul și îmi repeta că nimeni nu mă va crede dacă voi vorbi.

Dar nu știuse că, în ultima noapte, ascunsesem ceva în căptușeala genții.

— Ce ai luat? a întrebat Vincent.

Am privit spre cutia de metal pentru bacșișuri.

— Nu știu.

Derek a izbucnit:

— Știi foarte bine! Caietul nu trebuia să ajungă la ea!

Nikki a închis ochii.

Vincent s-a apropiat de Derek până când între ei au rămas doar câțiva centimetri.

— Ce caiet?

Derek și-a dat seama prea târziu că vorbise.

Din spatele tejghelei, Angela a scos cutia de metal. Capacul era îndoit, iar sub bancnotele mici se vedea o margine de hârtie groasă.

Înainte ca Vincent să o atingă, telefonul lui a vibrat. A ascultat câteva secunde, apoi fața i s-a schimbat.

— Cine a intrat în depozitul din spatele casei? a întrebat el.

Vocea de la celălalt capăt i-a răspuns ceva ce nu am auzit.

Vincent a ridicat ochii spre mine.

— Amelia, spune-mi imediat unde ai pus geanta cu care ai venit la Castellano…

PARTEA 3

…Am simțit cum degetele mi se încleștează pe marginea scaunului.

— În camera de deasupra bucătăriei.

— Mai este acolo?

Vincent nu mai părea furios. Părea speriat, iar asta m-a înspăimântat mai tare decât orice amenințare a lui Derek.

Angela a urcat prima. Eu am mers după ea, sprijinindu-mă de balustrada îngustă. La ora șapte și douăzeci de minute, deasupra bucătăriei mirosea a ceapă prăjită și a lemn umed. Patul meu era răvășit. Geanta maro zăcea pe podea, cu fermoarul rupt.

— Au găsit-o, am șoptit.

— Nu tot ce căutau, a spus Vincent.

S-a aplecat și a desprins căptușeala interioară. Din ea a căzut un caiet mic, legat cu sfoară galbenă și pătat cu ulei de cafea.

Am recunoscut scrisul de pe prima pagină. Era al lui Raymond.

Derek, adus în cameră de oamenii lui Vincent, a înjurat.

— Dă-mi-l.

Vincent a deschis caietul.

La început erau doar cifre, inițiale și adrese. Apoi am văzut numele lui Derek lângă plăți săptămânale. Mai jos apărea numele unui notar, urmat de suma plătită pentru falsificarea semnăturii lui Vincent pe actele cafenelei.

Mi s-au înmuiat picioarele.

— Castellano urma să fie vândută? am întrebat.

— Nu, a răspuns Vincent. Urma să fie luată.

Derek a izbucnit:

— Terenul valorează milioane! Tu ții aici o cafenea murdară și te prefaci că e familie. Raymond trebuia să o sperie pe femeie, nu să-i lase caietul!

— Raymond mi l-a dat, am spus.

Derek s-a întors spre mine.

— Raymond nu dădea nimic fără să primească ceva.

— Mi-a spus să fug. Mi-a spus că, dacă rămân, oamenii tăi mă vor face să dispar.

Pentru prima dată, Nikki a vorbit.

— Nu erau oamenii lui Derek. Erau ai tatălui lui.

Derek a întors capul.

— Taci.

— Tatăl tău a falsificat actele. Derek a adus oamenii. Raymond a încercat să se retragă. De aceea l-au bătut.

Vincent a ridicat privirea din caiet.

— Și tu de ce ai venit cu el?

Nikki și-a scos din buzunar un formular mototolit.

— Pentru că am semnat și eu. Mi-a fost frică. Dar am păstrat copia.

A întins hârtia către Vincent. În partea de jos se afla semnătura lui Derek, iar lângă ea, o notă scrisă de mână: „Femeia trebuie scoasă înainte de dimineață”.

Derek a făcut un pas spre Nikki.

Vincent i-a blocat drumul cu un singur braț.

— Nu o atingi.

— Nu ai idee cu cine te pui!

— Ba da. Cu un băiat care a lovit o chelneriță pentru că nu putea cumpăra ceea ce voia.

Vincent a pus caietul pe masă, lângă formular.

— Ai vrut cafeneaua. Ai vrut actele. Ai vrut să o reduci pe Amelia la tăcere. Dar ai uitat un lucru: fiecare om pe care l-ai plătit a păstrat ceva.

Derek a privit spre Nikki.

— Ești terminată.

— Nu, a spus ea. Eu am fost terminată când m-ai obligat să semnez. Tu doar ai crezut că frica durează veșnic.

Vincent a coborât privirea spre telefonul care vibra din nou.

A răspuns.

— Vorbește.

A ascultat, iar culoarea i-a dispărut din obraji.

— Când?

A închis și s-a uitat la mine.

— Raymond este viu. Și a cerut să vorbească numai cu tine.

Înainte să pot întreba unde se afla, de jos s-a auzit un zgomot violent de metal lovit, apoi vocea unui bărbat strigând că focul ajunsese la butoaiele de gaz…