Am fost chemată să îngrijesc un mafiot muribund, dar când i-am văzut cicatricea ascunsă, gardianul a pălit

La miezul nopții, când al cincilea asistent medical își îndesa pansamentele în geantă, șeful pazei mi-a spus că Gabriel Moretti m-ar putea ucide imediat ce se trezea.

— Ai cinci minute să pleci, înainte să deschidă ochii.

Bărbatul cu nasul strâmb și costumul negru stătea lângă lift, cu o mână ascunsă sub haină. În spatele lui, o femeie tânără își închidea tremurând geanta medicală.

— Ultima a rezistat nouă ore, mi-a spus el. Cea dinainte, șase. Moretti a aruncat o lampă prin geam doar pentru că i-a atins umărul.

Femeia m-a privit din cap până în picioare.

— Las-o să rămână. Poate are mai mult noroc.

Nu i-am răspuns. Mi-am spălat mâinile sub jetul fierbinte, apoi am întrebat:

— Ce temperatură are?

Bărbatul a clipit.

— Poftim?

— Gabriel Moretti. Temperatura.

— Treizeci și nouă virgulă nouă.

— De când?

— De azi după-amiază.

— Și nimeni nu l-a dus la spital?

A râs fără urmă de veselie.

— Știi cine este?

— Știu că are febră.

— Este Gabriel Moretti.

— Atunci Gabriel Moretti are febră și riscă să moară.

Pentru prima dată, șeful securității m-a privit cu atenție. Luca Ferraro, patruzeci și unu de ani, fost boxer amator, cicatrice sub sprânceana dreaptă. Avea autoritate asupra tuturor oamenilor din penthouse, mai puțin asupra bolii.

— Nu merge la spital, a spus el.

— Atunci poate muri aici, cu priveliște asupra orașului.

Chicago strălucea la cincizeci și opt de etaje sub noi. În dormitor, Gabriel gemea.

Avea treizeci și nouă de ani, umeri largi, pumni plini de cicatrici și părul negru lipit de frunte. Cu trei săptămâni înainte fusese împușcat lângă un restaurant particular. Raportul spunea că glonțul îi trecuse prin umărul stâng fără să atingă osul.

Ar fi trebuit să se recupereze repede.

În schimb, picioarele i se slăbiseră. Apoi nu le-a mai putut mișca. După aceea veniseră febra, confuzia și izbucnirile de furie.

Când m-am apropiat de pat, ochii lui s-au deschis brusc.

Mâna i-a țâșnit înainte și mi-a prins încheietura. Degetele lui s-au strâns atât de tare, încât am simțit metalul ceasului medical apăsându-mi pielea.

Luca și-a dus mâna spre armă.

— Nu, am spus.

Gabriel m-a privit cu pupilele dilatate.

— Cine te-a trimis?

— Agenția mea.

— Cine?

— Îngrijire Privată Midwest.

— Minți.

— Ești delirant.

Strânsoarea s-a înăsprit.

— Miroși a dezinfectant.

— Sunt asistentă medicală. Ar fi îngrijorător să miros a benzină.

Pentru o clipă, furia lui s-a amestecat cu uimirea. I-am măsurat pulsul: aproape o sută patruzeci. Saturația oxigenului: optzeci și șase.

— Poți să-mi zdrobești mâna, i-am spus, sau îmi poți da zece minute să aflu de ce mori.

M-a eliberat.

— De obicei nu renunță la nimeni, a murmurat Luca.

— Toți renunță, mai devreme sau mai târziu.

Am ridicat pătura pentru a-i verifica spatele. Gabriel s-a încordat.

— Mă doare jos, a șoptit.

— Spatele?

— Da.

— De când?

Luca a răspuns în locul lui:

— De la clinica particulară. Doctorul Vale i-a scos un fragment de glonț.

Am îngustat ochii.

— Raportul spune că glonțul a trecut complet.

Luca a ezitat o secundă prea mult.

— A rămas un fragment. Așa au spus.

— Cine a aranjat operația?

— Vincent Moretti. Vărul lui Gabriel.

I-am cerut lui Luca să-l întoarcă. El a făcut un pas înapoi.

— Nimeni nu îi atinge spatele.

— Atunci îl lăsăm să moară fără să știm de ce.

Gabriel a închis ochii, iar buzele i s-au mișcat aproape imperceptibil.

— Întoarce-mă, a spus.

Luca a rămas nemișcat.

— Ai auzit. Ajută-mă.

Când l-am întors, am văzut rana de glonț. Dar sub ea, ascunsă într-un loc în care n-ar fi trebuit să existe nicio incizie, era o a doua cicatrice: îngustă, proaspăt cusută, mult mai jos.

Mi s-a strâns stomacul.

— Luca…

Fața lui a devenit albă.

— Ce este?

Gabriel a deschis ochii. Glasul îi era atât de slab, încât abia l-am auzit.

— Vincent.

Am întins mâna spre dosarul medical de pe noptieră, fără să știu încă ce urma să găsesc în el…

PARTEA 2

Am întins mâna spre dosarul medical de pe noptieră, fără să știu încă ce urma să găsesc în el, dar Luca mi-a prins degetele înainte să atingă mapa.

— Nu o deschide aici.

— Atunci unde?

— Într-un loc unde pereții nu au urechi.

— Pereții nu îi scad saturația lui Gabriel.

Am smuls mapa din mâna lui. Pe prima pagină era parafa doctorului Adrian Vale, chirurgul care operase la clinica particulară. Data intervenției era cu două zile după împușcare. Diagnosticul: fragment metalic reținut, infecție superficială, durere postoperatorie.

Totul părea curat.

Prea curat.

Am ridicat foaia spre lumină. În colțul de jos, sub ștampila clinicii, se vedea o urmă subțire de cerneală, ca și cum cineva apăsase o pagină peste ea înainte să se usuce.

— Ai observat asta? l-am întrebat pe Luca.

— Nu sunt medic.

— Dar ești omul care păzește ușa. Ai văzut cine a intrat în sala de operație?

— Doar Vale, Vincent și doi oameni ai lui.

— Gabriel era anesteziat?

— Da.

— Și când s-a trezit?

— Vincent era lângă el.

Gabriel a scos un sunet răgușit.

— Nu era Vincent.

M-am aplecat.

— Ce ai spus?

— Era… parfumul lui.

Luca s-a uitat spre pat.

— Gabriel, nu forța.

— Nu el a stat lângă mine. Doar parfumul lui. Apoi cineva mi-a spus să nu deschid ochii.

Mi-am scos lanterna și am examinat incizia. Pielea din jur era roșie, dar nu ca într-o infecție obișnuită. Temperatura corpului urca, iar slăbiciunea picioarelor se potrivea cu o toxină care afecta nervii.

— Are cineva acces la medicamentele lui? am întrebat.

— Eu verific tot, a spus Luca.

— Nu te-am întrebat cine verifică. Te-am întrebat cine are acces.

A tăcut.

În baie, la ora douăsprezece și douăzeci și șapte, am găsit seringa într-un recipient pentru obiecte ascuțite. Eticheta era ruptă, dar pe plastic rămăsese o urmă de pulbere albă. Am pus mănuși și am închis recipientul.

— Asta nu a fost prescrisă.

— De unde știi? a întrebat Luca.

— Pentru că un medicament prescris are etichetă, doză și numele pacientului. Asta are doar frica cuiva care a încercat să șteargă urmele.

Gabriel a tușit din dormitor. Când am revenit, își smulsese masca de oxigen.

— Nu mai pot respira.

— Pentru că ai scos oxigenul.

— Nu. Pentru că ceva se închide în mine.

I-am pus masca la loc. Mâinile lui erau fierbinți și tremurau.

— Cine ți-a făcut rău?

— Nu știu.

— Cine a decis operația?

Gabriel și-a întors capul spre Luca.

— El știe.

Luca a pălit.

— Nu începe.

— Ai stat lângă ușă, a continuat Gabriel. Ai auzit când Vale a cerut să oprească.

— Nu am auzit nimic.

— Ai auzit.

Mi-am pus între ei.

— Dacă vă certați, pierdeți timp. Gabriel, ce era în camera de operație?

A închis ochii. Sub pleoape i se mișcau rapid.

— O cutie de lemn. Cu un șnur roșu. Vincent a întrebat unde este registrul.

— Ce registru?

— Conturile vechi. Numele oamenilor care au fost cumpărați. Dacă mor, nimeni nu îl mai poate opri.

În acel moment, liftul a scos un clinchet la capătul holului.

Luca s-a întors spre ușă și a scos arma.

— Nu am chemat pe nimeni.

Ușile s-au deschis. Un bărbat în halat alb a intrat, cu o geantă medicală maro și cu mâinile ridicate.

— Sunt Adrian Vale, a spus el. Dacă vreți să trăiască până dimineață, trebuie să mă ascultați.

Luca a îndreptat arma spre pieptul lui.

— Ai cinci secunde să-mi spui de ce ai venit.

Vale s-a uitat la Gabriel, apoi la cicatricea ascunsă.

— Pentru că Vincent a aflat că am păstrat copia.

— Copia a ce? am întrebat.

Doctorul și-a deschis geanta. Sub instrumentele sterile se vedea o cutie mică din tablă, învelită într-un prosop.

Gabriel a încercat să se ridice.

— Nu o deschide.

Vale a înghițit cu greu.

— Dacă nu o deschidem, el moare. Dacă o deschidem, toți cei din această cameră vor deveni ținte.

Pe hol s-au auzit pași. Mulți pași.

Luca s-a uitat la mine.

— Mara, stinge luminile.

Am dus mâna spre întrerupător, iar Vale a ridicat capacul cutiei. Înăuntru era un singur obiect, ascuns sub o bucată de tifon, și pe el era gravat numele lui Gabriel…

PARTEA 3

Înăuntru era un singur obiect, ascuns sub o bucată de tifon, și pe el era gravat numele lui Gabriel: un tub metalic subțire, cu un piston minuscul și un cod medical scris pe lateral.

Am înțeles înaintea celorlalți.

— Nu este un dren, am spus. Este un rezervor de administrare lentă.

Vale și-a plecat capul.

— A fost implantat sub mușchi. Eliberează o substanță care blochează treptat nervii și respiratia.

Gabriel a strâns cearșaful.

— Cât timp?

— Dacă doza continuă, mai puțin de două ore, a răspuns Vale.

Luca a coborât arma câțiva centimetri.

— Tu i l-ai pus?

— Da.

Gabriel a încercat să se ridice, dar picioarele nu l-au ascultat.

— De ce?

Vale și-a scos o foaie împăturită din cutie. Marginile erau moi, ca după ce fuseseră ținute mult timp în palmă.

— Pentru că Vincent mi-a adus un contract semnat de tatăl tău. Mi-a spus că intervenția este autorizată și că, dacă refuz, fiica mea nu va mai ieși din clinica lui.

— Tatăl meu a murit acum șase ani, a spus Gabriel.

— Știu. Semnătura era falsă. Am aflat după operație, când am văzut ce implantase Vincent. Am încercat să îl scot, dar oamenii lui au intrat în sală.

— Și ai plecat, am spus.

— Am fost laș.

— Nu, a intervenit Luca. Ai fost speriat.

Vale l-a privit cu amărăciune.

— Nu mă apăra. Tu ai ținut ușa închisă.

În cameră s-a făcut frig, deși caloriferele duduiau.

M-am uitat la Luca.

— Ai știut?

El și-a coborât ochii spre arma din mână.

— Am știut că Vincent îl duce la operație. Nu am știut de implant.

— Ai lăsat oamenii lui să intre.

— Dacă nu îi lăsam, îi omorau pe toți din clinică. Inclusiv pe sora mea.

Gabriel a respirat greu.

— Sora ta lucrează la depozitul din Joliet.

— Vincent o ține acolo de trei săptămâni.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că te-aș fi pierdut înainte să găsesc o cale să o scot.

Am apucat tubul metalic cu o pensă sterilă. Mâinile îmi erau stabile, dar în piept îmi bătea inima ca un ciocan.

— Dacă îl extrag greșit, toxina se poate elibera toată odată.

— Atunci nu greși, a spus Gabriel.

— Îmi dai ordine?

— Îți cer să-mi salvezi viața.

— E o formulare mai bună.

În timp ce pregăteam instrumentele, Vale a întins foaia spre mine. Era o copie a registrului clinicii. În dreptul numelui lui Gabriel apărea o notă: „Subiectul trebuie să rămână conștient până la semnarea transferului.”

Sub notă era semnătura lui Vincent.

Gabriel a văzut-o și a întors fața.

— Nu voia doar să mă omoare.

— Voia să te țină viu suficient cât să semnezi, am spus. Probabil transferul organizației și al conturilor.

— Și după aceea?

— După aceea, nu mai avea nevoie de tine.

Am făcut incizia mică, am introdus pensa și am simțit rezistența implantului. Gabriel mi-a prins antebrațul cu cealaltă mână.

— Uită-te la mine.

— Nu pot. Am nevoie să mă concentrez.

— Mara, dacă eu mă mișc, mă doare.

— Dacă te miști, mori.

A strâns din dinți. Vale ținea lampa. Luca stătea la ușă.

Pașii din hol s-au oprit.

— Sunt aici, a spus o voce dincolo de ușă.

Vincent.

— Gabriel, deschide. Am venit să te ajut.

Gabriel și-a întors ochii spre mine.

— Scoate-l.

Am tras încet. Tubul a ieșit, învelit într-o peliculă de sânge. În aceeași clipă, clanța s-a mișcat.

Vincent a intrat cu doi oameni înarmați. Zâmbea, dar zâmbetul i s-a frânt când a văzut implantul în pensa mea.

— Ce ați făcut?

— Ai vrut să semneze un transfer, am spus. Ai uitat însă că documentele tale au nevoie de un om viu și lucid.

Vincent s-a uitat spre Vale.

— Ai păstrat copia.

— Am păstrat dovada că mi-ai amenințat fiica, a răspuns doctorul.

Luca s-a așezat între noi și oamenii lui Vincent.

— Pleacă.

— Tu îmi dai mie ordine?

— Nu. Îți spun că oamenii tăi nu mai sunt ai tăi.

Unul dintre paznici a coborât arma.

Apoi celălalt.

Vincent a înțeles prea târziu că Luca îi sunase deja pe ceilalți oameni ai casei. Pe masă, sub cutia metalică, era registrul complet, fotografiat și trimis către fiecare căpitan care îi datora loialitate lui Gabriel.

Vincent a făcut un pas spre pat.

— Gabriel, ascultă-mă. Tatăl tău ar fi vrut să preiei totul. Eu doar am încercat să te protejez.

Gabriel l-a privit cu fața încă cenușie.

— Ai băgat otravă în spatele meu și ai numit-o protecție.

— Dacă nu semnai, totul se prăbușea.

— Nu totul. Doar planul tău.

Telefonul lui Vincent a vibrat. S-a uitat la ecran și a zâmbit, convins că primise întăriri.

Apoi zâmbetul i-a dispărut.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Vincent nu a răspuns. Luca i-a luat telefonul și a citit mesajul.

— Depozitul din Joliet este gol. Sora mea a fost scoasă de acolo.

Gabriel și-a închis ochii, epuizat.

— Cine a făcut-o?

Luca s-a uitat la mine.

— O femeie care a plecat de la clinică înainte să ajungă Vincent. Avea cheia de rezervă.

— Cine? a întrebat Gabriel.

— Fosta ta contabilă, Nora Bellini. Cea pe care ai concediat-o anul trecut.

Am privit spre telefonul lui Vincent. Pe ecran apăruse încă un mesaj, de la o bancă elvețiană: transferurile fuseseră înghețate de către consiliul organizației.

Vincent voia banii și puterea.

În câteva minute pierduse accesul la amândouă.

Dar când Vale a verificat din nou respirația lui Gabriel, expresia i s-a schimbat.

— Toxina a ajuns deja în sânge. Implantul era doar prima doză.

Gabriel a deschis ochii.

— Ce înseamnă asta?

Vale s-a uitat la mine, iar în palma lui se afla o a doua seringă, sigilată, pe care nimeni nu o observase în cutie.

— Înseamnă că cineva a pregătit și doza finală…