Șase femei apașe au ajuns la ferma mea, iar când sătenii au cerut să aleg una, zâmbetul șerifului a dispărut

În dimineața în care șeriful Nolan a spus că femeile apașe ar trebui să-mi plătească adăpostul prin căsătorie, fiul meu a început să plângă în brațele Marei.

Eli avea opt luni și se agăța de marginea rochiei ei, în timp ce eu stăteam în fața biroului șerifului din orașul Red Mesa. Afară, vântul izbea obloanele, iar praful se strecura pe sub ușă ca o mână murdară.

— Nu vorbim despre oameni, Walker, spuse Nolan. Vorbim despre o problemă care trebuie rezolvată.

— O problemă nu ține un copil în brațe când mama lui nu mai este.

Nolan își frecă degetul mare peste catarama lucioasă a centurii.

— Atunci căsătorește-te cu una dintre ele. Ai o casă, ele au nevoie de protecție. Toată lumea câștigă.

În spatele meu, Mara își ridică încet bărbia. Avea o zgârietură pe obraz și o brățară împletită din fibre roșiatice, legată la încheietură cu un nod atât de strâns încât pielea îi devenise albă.

— Nimeni nu câștigă când o femeie este împinsă într-o cușcă, spuse ea în engleza încă nesigură.

Nolan râse scurt.

— Uite? Nici măcar nu înțelege despre ce vorbim.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În acea clipă mi-am amintit de prima dată când le văzusem, cu trei luni înainte, într-un canion uscat, după ce plecasem să caut apă pentru vite. Șase femei epuizate stăteau lipite de stânci. Lena își ținea glezna umflată, Rosa tremura de febră, iar Tessa ținea un cuțit mic cu lama îndreptată spre mine.

— Cum te cheamă? o întrebasem pe cea mai în vârstă.

— Mara.

— Am apă și mâncare.

— De ce să te credem?

— Nu trebuie să mă credeți. Trebuie doar să vă fie sete.

Lăsasem bidonul pe piatră și mă retrăsesem. După o oră, Mara îl luase.

Le dusesem la fermă pentru două nopți. Apoi glezna Lenei se umflase mai rău, furtuna blocase drumul spre nord, iar Eli se îmbolnăvise de la căldură. Femeile au rămas. Casa mea, cu șase scaune goale și pereți care păstrau mirosul de tutun al soției mele moarte, s-a umplut de voci.

Rosa râdea de felul în care pronunțam numele ierburilor. Nita reparase gardul mai bine decât mine. Tessa îmblânzise calul negru. Mara se certa cu mine despre orice.

— Ești încăpățânat, îmi spusese într-o seară.

— Am supraviețuit destul de bine așa.

— A supraviețui nu înseamnă a trăi.

Nu-i răspunsesem, fiindcă în casă dormea fiul meu, iar cuvintele ei nimeriseră prea aproape de locul pe care îl ascundeam.

Acum, în biroul șerifului, Nolan împinse spre mine o hârtie mototolită.

— Oamenii din oraș spun că le ascunzi. Dacă nu alegi una și nu pui lucrurile în ordine, vor veni la fermă.

— Să vină.

— Nu te juca de-a eroul, Caleb.

— Nu mă joc.

Am scos din buzunar telegrama primită cu trei zile înainte. Pe ea scria că șase femei dispărute erau căutate de rudele lor. Dar sub ștampila telegrafului era o urmă de cerneală neagră, ca și cum cineva încercase să șteargă un rând.

Nolan își aruncă privirea asupra ei și deveni brusc atent.

— De unde ai primit asta?

— De la biroul teritorial.

— Nu ai dreptul să o păstrezi.

— Nici tu nu ai dreptul să hotărăști ce se întâmplă cu ele.

La ieșire, l-am auzit vorbind cu cineva din încăperea alăturată.

— În seara asta. După ce adoarme copilul.

M-am oprit cu mâna pe clanță. Lemnul rece mi-a intrat în palmă. Nu auzisem vocea celuilalt bărbat, dar recunoscusem sunetul unui pinten lovind podeaua.

Când m-am întors la fermă, toate șase femeile erau în curte. Mara ținea telegrama pe care credeam că o ascunsesem în șa.

— Caleb, spuse ea, cine a rupt partea de jos a mesajului?

În spatele ei, Lena ridică felinarul. Pe pragul grajdului se vedea o umbră care nu fusese acolo când plecasem.

Mara întinse mâna spre dosarul prins sub brațul meu, iar eu am înțeles că, dacă îl deschideam, nu mai puteam ascunde nimic…

PARTEA 2

Mara întinse mâna spre dosarul prins sub brațul meu, iar eu am înțeles că, dacă îl deschideam, nu mai puteam ascunde nimic.

— Intră în casă, am spus.

— Nu înainte să ne spui ce ai aflat.

— Nu știu încă totul.

— Atunci spune-ne ce știi.

Felinarul din mâna Lenei tremura, iar lumina lui desena umbre lungi peste pământul bătătorit. Eli plângea înăuntru. Acel sunet mi-a tăiat orice urmă de ezitare.

Am așezat dosarul pe masa din bucătărie. Pe copertă era cusut un petic de piele cu un simbol rotund, ars în centru. Nu îl mai văzusem până în acea zi.

— L-am găsit în șaua calului, am spus. Nu era acolo când am plecat spre oraș.

Nita își trecu degetele peste marginea peticului.

— Acesta este semnul Companiei Valea Roșie.

— O cunoști?

— Toți o cunosc. Cumpără pământ când oamenii nu mai pot să-l apere.

Mara deschise telegrama și privi partea ruptă.

— Aici scria numele nostru?

— Da. Și un avertisment.

— Ce avertisment?

Am inspirat adânc.

— Că nu trebuie să vă predau nimănui până nu ajunge trimisul teritoriului.

Rosa își strânse șalul la piept. Materialul era subțire și plin de nisip.

— Când ajunge?

— Nu știu.

— Șeriful știe, spuse Mara.

Nu am întrebat de unde era sigură. În aceeași clipă, s-au auzit trei lovituri în ușa din față.

Tessa stinse felinarul.

— Câți? șopti ea.

Am numărat pașii de afară. Cel puțin patru. Un cal fornăia lângă fântână.

— Caleb Walker! strigă o voce. Deschide pentru șerif!

— Dacă este șeriful, să intre singur.

— Ai până la numărătoarea de trei.

Mara ridică o pușcă veche de lângă sobă. Nu era încărcată. Am văzut după felul în care ținea țeava, dar bărbații de afară nu puteau ști.

— Nu vreau sânge, am spus.

— Nici noi, răspunse ea. Dar sângele vine uneori fără să fie invitat.

Am deschis ușa doar cât să văd curtea. Nolan stătea în față, însoțit de Harlan Pike, proprietarul morii, și de doi fii ai lui. Pe treapta de jos se afla o găleată cu lapte, acoperită cu o pânză albă.

— Am venit să ajutăm copilul, spuse Pike. Femeile îl hrănesc, nu-i așa? Poate că una dintre ele ar putea rămâne aici pentru totdeauna. Cu numele tău.

Mi-am simțit maxilarul încordându-se.

— Întoarce-te la moară.

— Nu te purta ca un sfânt. Un bărbat singur nu poate crește un copil și nici nu poate ține șase străine în casă.

Mara făcu un pas înainte.

— Nu suntem străine.

Pike o măsură din priviri.

— Pentru mine, ești exact ce pari.

Nita ridică pușca mai sus.

— Atunci privește mai bine.

În spatele curții, calul meu negru începu să lovească pământul. De șa atârna o cutie metalică pe care nu o mai văzusem niciodată. Am înțeles că cineva o prinsese acolo în timp ce vorbeam cu Nolan în oraș.

— Caleb, spuse Mara fără să-și întoarcă privirea, nu îi lăsa să intre.

— Știu.

— Nu, nu știi. Dacă au pus cutia pe calul tău, înseamnă că au căutat ceva.

Pike zâmbi.

— Ultima șansă, Walker. Ori predai femeile, ori mâine îți găsești ferma fără apă. Barajul de pe pârâul tău este al companiei mele.

— Pârâul nu ți-a aparținut niciodată.

— Hârtiile spun altceva.

Nolan se uită spre mine, dar nu spre ochii mei. Se uita la buzunarul în care ascunsesem telegrama.

Atunci Eli plânse mai tare. Rosa alergă spre el, iar unul dintre fii lui Pike puse mâna pe pistol.

Am împins ușa și am luat cutia metalică de pe cal. Încuietoarea avea o crestătură proaspătă, ca și cum fusese forțată.

— Deschide-o, porunci Nolan.

— De ce?

— Pentru că știu ce este înăuntru.

M-am uitat la Mara. Fața ei devenise palidă.

— Și eu știu, spuse ea. Dar nu știu cine a murit ca să ajungă aici.

Dinspre drum s-a auzit un clopot îndepărtat. Nu era clopotul bisericii. Era semnalul folosit de oamenii din Valea Roșie când veneau camioanele cu muncitori.

Pike își ridică mâna.

— Deschide cutia, Walker.

Am băgat cuțitul sub capac. Metalul a scârțâit, iar în clipa în care marginile s-au desprins, Mara s-a aplecat peste masă și a văzut primul lucru dinăuntru…

❤️ Îți mulțumesc că ai ajuns până aici. Continuarea completă te așteaptă în primul comentariu. 👇
Dacă nu îl vezi imediat, apasă pe „Afișează toate comentariile”.
Dacă vrei să afli ce urmează, lasă un apreciere și scrie „Da”.

PARTEA 3

Mara s-a aplecat peste masă și a văzut primul lucru dinăuntru.

Nu era aur. Nu era armă. Era o carte mică, legată în piele, cu paginile umflate de apă și cu numele a zeci de familii scrise pe margini.

Sub ea se afla o foaie împăturită și o plăcuță de metal gravată cu semnul Companiei Valea Roșie.

— Aceasta este evidența pământurilor, spuse Nita.

— Cum a ajuns în șaua mea? am întrebat.

Mara întoarse cartea. Degetele îi tremurau.

— Nu în șaua ta. În șaua lui Harlan Pike. Cineva a mutat-o înainte să plece din oraș.

Pike păși peste prag.

— Ajunge cu jocurile.

— Nu intra, am spus.

— Acea carte aparține companiei.

— Atunci de ce poartă numele familiilor voastre pe ea?

Pike își schimbă expresia. Nolan întinse mâna spre carte, dar Rosa îi puse cuțitul sub bărbie.

— Mai fă un pas și vei afla cât de mult am învățat în aceste trei luni, spuse ea.

O voce răgușită se auzi din curte.

— Lăsați-mă să intru. Eu am adus cartea.

Toți ne-am întors. Un bătrân apaș stătea lângă fântână, sprijinit într-un toiag din lemn alb. Îl recunoscusem. Îl văzusem cu o săptămână înainte, când venise să le caute pe femei, dar Nolan îl alungase spunând că nu are dovada rudeniei.

Mara duse mâna la gură.

— Unchiul Soren.

Bătrânul intră încet. Pe umărul lui era cusută o bucată de pânză galbenă, ruptă și pătată de sânge.

— Furtuna nu ne-a despărțit întâmplător, spuse el. Oamenii lui Pike au incendiat tabăra de lângă râu. Au luat caii și au forțat familiile să plece spre nord. Femeile au fugit prin canion. Eu am găsit cartea în biroul lui Pike.

Pike izbucni:

— Minte!

Soren scoase din buzunar un document cu margini frânte.

— Atunci explică semnătura ta.

Am luat foaia. Era un acord prin care compania cumpăra pământul familiilor dispărute, în schimbul unor datorii inventate. În josul paginii se afla semnătura lui Pike și, dedesubt, aprobarea șerifului Nolan.

Mara se uită la Nolan.

— Tu ai spus că familiile noastre ne caută.

— Vă caută, răspunse el. Dar nu ca să vă salveze.

Cuvintele îi scăpară înainte să le poată opri.

În încăpere s-a făcut frig, deși soba ardea.

— Ce ai spus? am întrebat.

Nolan își duse mâna la gură.

— Am vrut să spun că… că nu știm ce vor.

— Nu, spuse Mara. Ai spus adevărul.

Pike se întoarse spre el.

— Idiotule.

— Nu sunt idiot, mârâi Nolan. Mi-ai promis apă pentru oraș și bani pentru alegerea următoare. Ai spus că oamenii vor pleca singuri dacă le iei pământul.

Pike îl lovi cu dosul palmei. Nolan se clătină lângă masă și răsturnă lampa. Uleiul se vărsă peste podea, iar flacăra se întinse spre perdea.

Am smuls pătura de pe pat și am aruncat-o peste foc. Tessa trase perdeaua, Nita scoase copiii vecinilor care veniseră la ferestre, iar Mara îl împinse pe Pike înapoi cu umărul.

Soren ridică plăcuța metalică.

— Aceasta a fost găsită lângă tabăra arsă. Are numărul căruței care a transportat oamenii lui Pike.

Nolan se uită la plăcuță și înțelese că nu mai putea nega.

Dar, înainte să apuce cineva să vorbească, un călăreț opri în fața casei. Purta insigna biroului teritorial și ținea în mână o scrisoare sigilată.

— Caleb Walker? întrebă el.

— Eu sunt.

— Am venit pentru cele șase femei și pentru documentele din cutie. Însă am primit un mesaj nou, trimis în urmă cu o oră.

— De la cine?

Călărețul se uită spre Mara, apoi spre Eli, care tăcuse în brațele Rosei.

— De la cineva care susține că tatăl copilului dumneavoastră nu a murit în accidentul despre care vi s-a spus.

Am simțit cum podeaua se înclină sub mine.

— Soția mea a murit singură în acel accident.

Călărețul îmi întinse plicul sigilat.

— Mesajul spune că ea a fost văzută cu o zi înainte, la depozitul Companiei Valea Roșie. Iar omul care a văzut-o cere să vorbească doar în fața dumneavoastră…

❤️ Mulțumesc că ai citit până la capăt! Dacă ești pregătit să afli finalul, lasă un apreciere și scrie „Da” 👇