PARTEA 4 — Am cerut să iau cinci frați înainte să fie despărțiți, iar când judecătoarea m-a întrebat de ce, sala a amuțit

PARTEA 4

…Cristina a pornit după el, dar judecătoarea a ridicat mâna.

— Nu pleacă nimeni din sala aceasta până nu înțelegem ce s-a întâmplat.

Ușa s-a închis, iar ecoul pașilor procurorului a rămas câteva clipe pe coridor.

Era ora unu și patruzeci și două de minute. Matei începuse să plângă în scaunul lui, iar Ilinca își apăsa iepurele de pluș pe obraz. Mara ținea încă degetul meu.

Funcționarul care adusese mapa își dregea vocea.

— Doamnă judecătoare, documentele au fost depuse ieri, la ora șaisprezece și treizeci. Cererea susține că domnul Popescu nu a locuit niciodată în imobil și că a prezentat o evaluare falsă.

— Cine a adus actele? a întrebat judecătoarea.

— Procurorul delegat, domnul Sava.

Cristina s-a întors spre mine.

— Proprietarul este domnul Mircea Sava?

Am simțit că mi se răcește fața.

— Da. Este unchiul procurorului.

În urmă cu trei săptămâni, când transformasem atelierul în cameră pentru copii, Mircea Sava venise cu o mapă sub braț și cu un zâmbet subțire.

— Îți las spațiul un an, spusese. Dar vreau să știu că nu faci vreo prostie.

— Copiii au nevoie de un loc.

— Copiii nu plătesc chirie.

Îi răspunsesem că voi munci noaptea și voi plăti fiecare leu. El îmi întinsese contractul. Eu semnasem.

Acum, în sala de judecată, Cristina răsfoia paginile.

— Contractul original avea șase pagini. Acesta are cinci.

— Ce lipsește? a întrebat judecătoarea.

— Clauza prin care proprietarul nu poate rezilia închirierea dacă imobilul este folosit temporar pentru protecția unor copii aflați în plasament.

Doamna Banu a tresărit.

— Am văzut clauza. Era acolo când am făcut evaluarea.

Cristina s-a întors spre ea.

— Puteți jura asta?

— Da.

Judecătoarea a cerut să fie adus registrul de primire a documentelor. O secretară a intrat cu un dosar gros și l-a pus pe masă. Pe pagina din ziua evaluării exista o ștersătură neglijentă, iar sub ea se vedea începutul unei fraze.

„Locuința este oferită fără posibilitate de evacuare până la soluționarea măsurii…”

Procurorul se bazase pe propria ștergere.

Nu urmărea banii copiilor.

Urmărea să nu-i primească nimeni.

Dacă frații erau trimiși în trei județe, fiecare dosar devenea separat, fiecare cost devenea justificabil, iar contractul de administrare al centrului urma să fie reînnoit. Mircea Sava deținea firma care furniza transportul copiilor către familiile de plasament. Pentru el, cinci copii în aceeași casă însemnau cinci drumuri care nu mai puteau fi facturate.

Nu era o conspirație spectaculoasă.

Era ceva mai rece.

Un calcul.

Cristina a ridicat ochii.

— Am un martor.

Ușa s-a deschis, iar în sală a intrat șoferul centrului, un bărbat cu o șapcă maronie și mâinile murdare de vaselină.

— Mă numesc Ion Mureșan, a spus el. Eu am dus actele originale la direcție.

Judecătoarea l-a privit atent.

— Ce ați văzut?

— Domnul Sava a venit înaintea mea. A luat mapa de pe birou și a scos o pagină. I-am spus că nu are voie.

— De ce nu ați vorbit atunci?

Ion și-a frecat degetele.

— Pentru că lucrez de douăzeci de ani acolo și am doi copii la școală. Mi-a spus că, dacă fac gălăgie, rămân fără serviciu.

Mara îl privea fără să clipească.

— Și acum de ce vorbiți? am întrebat.

Șoferul s-a uitat la ea.

— Pentru că am văzut-o pe mama voastră la spital, cu o zi înainte să moară. M-a rugat să nu vă las să ajungeți singuri. Am tăcut prea mult.

Judecătoarea a închis dosarul cu palma.

— Măsura separării se suspendă imediat. Copiii rămân împreună în locuința domnului Popescu, până la finalizarea evaluării extinse.

Am închis ochii.

Nu era adopția.

Nu era sfârșitul drumului.

Dar nimeni nu-i despărțea în acea zi.

Când am ieșit din sală, Mircea Sava ne aștepta pe coridor. Avea o geantă neagră în mână și fața roșie.

— Andrei, ascultă-mă. Nu știi în ce te bagi.

— Știu că ai schimbat contractul.

— Am încercat să-mi protejez proprietatea.

— Ai încercat să-i împrăștii.

El s-a uitat la copii.

— Nu poți crește cinci oameni.

— Poate nu. Dar tu nu ai vrut să încerc.

Mircea și-a strâns geanta la piept.

— Fiul meu nu a făcut decât să respecte procedura.

Cristina a scos o copie a registrului.

— Procedura nu șterge pagini cu pixul. Iar clauza falsificată va ajunge la cei care verifică finanțarea centrului.

Mircea a făcut un pas spre mine.

— Dacă retragi plângerea, îți las atelierul trei ani fără chirie.

M-am uitat la camera lui Matei, pe care încă nu o aveam. La paturile montate în grabă. La cei cinci copii care nu știau dacă aveau voie să se bucure.

— Nu vreau atelierul tău, am spus. Vreau contractul adevărat.

— Și apoi?

— Apoi îl dau direcției, ca să poată fi folosit pentru alte familii care primesc copii.

Pentru prima dată, oferta lui nu mai avea putere asupra mea.

Mircea a coborât geanta.

Câteva zile mai târziu, evaluarea a început din nou. Au venit psihologi, asistenți sociali și un medic pediatru. Am fost întrebat de zeci de ori dacă înțeleg ce înseamnă să cresc cinci copii.

Am răspuns de fiecare dată la fel:

— Nu pretind că va fi ușor. Pretind doar că nu voi confunda greul cu imposibilul.

Cristina m-a avertizat că adopția putea dura mult și că, între timp, trebuia să accept supravegherea centrului.

Am semnat.

În aceeași săptămână, am primit un plic de la arhiva veche a orașului. Înăuntru era copia dosarului Anei și o fotografie făcută cu câteva luni înainte de moartea ei. În fotografie, Elena stătea pe o bancă, iar cei cinci copii erau îngrămădiți în jurul ei. Pe spate scrisese cu litere mici:

„Dacă Andrei ajunge la noi, să-i spuneți că am ținut minte.”

Am citit rândul de trei ori.

Apoi am dus fotografia copiilor.

Mara a atins chipul mamei sale.

— Ea te-a așteptat?

— Cred că da.

— Și tu ai venit?

Am privit cei cinci copii, fiecare în alt colț al camerei, dar toți cu urechea întoarsă spre noi.

— Am venit cât am putut de repede.

În seara aceea, am montat ultima bară de protecție la patul lui Matei. Șurubul nu intra drept, iar degetul meu sângera puțin. Luca ținea lanterna, Teo îmi dădea uneltele greșite, iar Ilinca strângea iepurele cu urechea cusută.

Mara stătea lângă fotografia mamei sale.

— Unchiule Andrei?

— Da?

— Dacă cineva ne întreabă cine suntem, ce spunem?

Am lăsat șurubelnița jos.

— Spuneți adevărul.

— Care adevăr?

Am privit eticheta de aramă de pe masa de lucru. Numărul doisprezece nu mai era un pat dintr-un centru. Era o amintire pe care nu o mai ascundeam.

— Că sunteți cinci frați. Că mama voastră v-a iubit. Și că, indiferent ce scrie într-un dosar, voi veni după voi.

Mara a zâmbit cu grijă, ca și cum zâmbetul era ceva ce trebuia verificat înainte de folosință.

Apoi mi-a întins iepurele.

— Atunci repară-i urechea.

Am luat acul și firul, iar cei cinci copii s-au așezat în jurul meu pe podeaua atelierului. Afară, orașul își vedea de zgomotele lui, dar înăuntru ascultam doar scârțâitul acului prin pânză și vocea Marei, care număra încet fiecare cusătură.

— Una pentru Luca.

Împunsătura.

— Una pentru Teo.

Încă una.

— Una pentru Ilinca.

Matei a râs din pătuț.

Mara a ridicat iepurele și a spus:

— Și una pentru Ana.

Urechea a rămas prinsă, tremurând ușor, deasupra celor cinci capete apropiate.