PARTEA 4 — Soția mea a dispărut cu gemenii după ce mi-a simțit parfumul altei femei, iar când am găsit plicul, am încetat să respir

PARTEA 4

…Am citit mesajul lui Doru de trei ori.

Apoi am observat un detaliu pe care frica îl ascunsese: mesajul fusese trimis de pe numărul lui, dar semnătura digitală aparținea sistemului meu de securitate.

Cineva îi folosea telefonul.

Ana a închis dosarul și l-a ținut lipit de piept.

— Trebuie să plecăm, a spus ea.

— Unde?

— La brutărie. Dacă Natalia se mută, nu o mai găsim decât dacă ea vrea.

— Și dacă Doru ne urmărește?

Ana a privit cheia de alamă.

— Atunci nu mergem pe drumul pe care îl așteaptă el.

Am ieșit prin intrarea din spate a maternității. Zăpada ne ajungea până la glezne, iar vântul îmi arunca ace în obraji. Mi-am lăsat telefonul pe tejghea și am luat doar dosarul, cheia și agrafa roz pe care o ținusem tot drumul.

În parcarea laterală, o dubă neagră porni motorul.

Ana m-a prins de mânecă.

— Nu vă întoarceți.

— Este mașina lui Doru.

— Tocmai de aceea.

Am traversat curtea și am intrat într-o ambulanță veche, care trebuia dusă la reparat. Ana a găsit cheile sub parasolar. Motorul a tușit de două ori, apoi a pornit.

Duba neagră a trecut pe lângă noi fără să încetinească.

Abia atunci am putut respira.

Drumul până la brutărie a durat aproape o oră. La fiecare intersecție, Ana se uita în oglindă. Eu țineam dosarul pe genunchi și încercam să pricep cum ajunsesem să mă tem de oamenii pe care îi plătisem să-mi apere familia.

Când am ajuns, clădirea era mică și îngustă. La parter se cocea pâine, iar deasupra ferestrelor aburite se vedea o lumină slabă.

Ana a bătut de trei ori, apoi de două ori.

Nu s-a auzit nimic.

Am bătut eu.

— Natalia, sunt eu.

Înăuntru s-a auzit un scaun mișcat. Apoi plânsul scurt al lui Lev.

Mi s-a strâns stomacul.

— Nu deschide, a spus Ana.

— Trebuie să mă audă.

— Tocmai asta poate fi problema.

Am așezat agrafa roz lângă prag.

— Natalia, nu am venit cu oameni. Nu am venit cu bani. Mi-am lăsat telefonul la maternitate. Ana este cu mine.

Ușa s-a deschis câțiva centimetri.

Fața Nataliei a apărut în crăpătură. Avea părul prins neglijent, ochii roșii și un pulover care mirosea a lapte praf. În brațele ei, Mia dormea învelită într-o pătură galbenă.

— Ai venit, a spus ea.

— Mi-ai cerut să vin singur.

— Nu asta ți-am cerut.

Am privit-o fără să înțeleg.

— Atunci ce mi-ai cerut?

Natalia a deschis ușa mai mult. În cameră, Lev dormea într-un pătuț pliabil, iar lângă el se afla o valiză desfăcută. Pe masă erau biberoane, cutii de medicamente și un teanc de hârtii.

— Ți-am cerut să înțelegi de ce am plecat, a spus ea. Nu doar să mă aduci înapoi.

— Am înțeles că te-am pierdut.

— Nu. Ai înțeles că nu mai ai controlul.

Cuvintele ei au durut pentru că erau adevărate.

Am intrat doar după ce mi-a făcut semn.

Mia a început să se agite. Natalia a mângâiat-o pe spate, fără să mă privească.

— Mama ta a venit la mine cu contractul, a spus ea. Mi-a spus că, dacă te părăsesc, te va convinge că sunt bolnavă și incapabilă să cresc copiii. Apoi a venit Svetlana.

— Ce ți-a spus?

— Că tu ai promis deja că vei divorța. Că vei pleca din țară cu ea. Că gemenii vor fi crescuți de personal, fiindcă tu nu ai timp să fii tată.

Mi-am închis ochii.

— Nu i-am promis nimic.

— Dar ai lăsat-o să creadă că poate spune orice. Ai lăsat-o să intre în viața noastră pentru că ți-a fost mai ușor decât să te uiți la mine.

Ana a pus dosarul pe masă.

— Natalia, trebuie să știe și restul.

Natalia a ezitat, apoi a scos o foaie dintre hârtii.

— Nu Doru a plătit apartamentul, a spus ea. El doar a făcut transferul.

— Cine a ordonat plata?

A întors documentul spre mine.

În partea de jos apărea semnătura mamei mele. Dar lângă ea era o a doua semnătură, scrisă cu cerneală neagră.

A mea.

Am făcut un pas înapoi.

— Nu am semnat asta.

— Ba da, a spus Natalia. La spital, în noaptea în care s-au născut copiii. Ai semnat zeci de formulare fără să le citești. Mama ta a pus documentul printre actele medicale.

Am luat foaia. Semnătura mea era acolo. Neclară, grăbită, dar a mea.

Dacă aș fi citit, aș fi văzut că îi ofeream Elenei dreptul de a decide unde vor fi tratați gemenii dacă eu aș fi fost plecat.

Nu era o simplă amenințare.

Era o capcană construită cu neglijența mea.

— De ce ai avut nevoie de Doru? am întrebat.

Natalia a privit spre Ana.

— Pentru că Doru a fost singurul care a refuzat să-i spună mamei tale unde sunt. El a plătit apartamentul dintr-un fond de urgență și a șters traseul mașinii. Dar ieri Elena a aflat. Doru mi-a trimis mesajul ca să te sperie și să te țină departe până putea să mă mute.

— Unde voia să vă ducă?

Ana a răspuns:

— Într-o clinică privată de la graniță. Avea deja pregătite formularele.

M-am uitat la gemeni. Lev respira greu, iar pieptul lui mic se ridica și cobora neregulat.

Natalia a strâns păturica Miei.

— Operația lui Lev este mâine dimineață. Dacă plecam din oraș, pierdeam locul și tratamentul.

Am simțit cum toate lucrurile pe care le crezusem urgente se prăbușesc în jurul meu: întâlnirile, contractele, telefonul care suna, femeia care mă aștepta într-un hotel.

— Ce trebuie să fac? am întrebat.

Natalia m-a privit lung.

— Să renunți la controlul pe care mama ta îl folosește asupra noastră.

— Îți dau orice.

— Nu vreau orice. Vreau ceva clar.

Mi-a întins un formular gol.

— Anulezi împuternicirea Elenei. Îl scoți pe Doru din orice ordin care îl obligă să ne urmărească. Și pleci din companie până când poți fi tată fără să cumperi tăcerea tuturor din jur.

Am privit foaia.

Era prețul pe care nu îl plătisem niciodată pentru nimic.

În buzunar aveam stiloul pe care îl purtam la semnarea contractelor. L-am scos, dar mâna mi-a rămas suspendată.

— Dacă fac asta, pierd compania.

— Nu, a spus Natalia. Pierzi doar puterea de a ne muta după bunul plac.

Am semnat.

Apoi am sunat-o pe Elena de pe telefonul Anei.

A răspuns după primul apel.

— Victor, unde ești?

— Cu Natalia și copiii.

Respirația ei s-a schimbat.

— Adu-i acasă imediat.

— Nu mai ai voie să iei nicio decizie pentru ei.

— Nu știi ce faci. Fără mine, vei pierde tot.

— Am pierdut deja ce conta.

— Svetlana te poate ajuta să repari compania.

Am privit-o pe Natalia. Nu a zâmbit. Nu mi-a cerut să închid. Doar aștepta să văd cine sunt când nimeni nu-mi mai ținea locul.

— Svetlana nu mai are ce căuta în viața mea, am spus.

— O să regreți.

— Regret că am confundat liniștea cumpărată cu iubirea.

Am închis.

Spre dimineață, am ajuns la spital cu gemenii. Natalia a mers lângă targă, iar eu am ținut geanta verde cu fermoarul stricat. În fața sălii de operație, Lev a dispărut după ușile albe, iar Mia a adormit pe pieptul meu.

Nu știam cât va dura. Nu știam dacă semnătura mea va putea repara tot răul făcut de ea. Nu știam dacă Natalia mă va mai lăsa vreodată să mă apropii fără să se uite peste umăr.

Dar, când asistenta Ana a venit cu actele anulate și le-a pus pe masă, Natalia le-a citit cu atenție.

— Ai făcut-o, a spus ea.

— Am început.

— Nu este același lucru.

— Știu.

A privit spre ușa sălii de operație, apoi mi-a întins agrafa roz.

— Ține asta.

— De ce?

— Pentru că ai găsit-o în casa goală și tot ai venit după noi.

Am luat agrafa. Era mică, îndoită și zgâriată.

Când medicul a ieșit și ne-a spus că Lev trecuse de primul pas, Natalia și-a acoperit fața cu ambele mâini. Eu am rămas lângă ea, fără să o ating până când ea nu și-a sprijinit singură fruntea de umărul meu.

— Nu-mi promite că te schimbi, a spus.

— Nu o să-ți promit.

— Atunci ce poți să-mi dai?

Am privit prin geamul îngust spre salonul în care fiul nostru dormea conectat la aparate.

— Poți să vezi fiecare lucru pe care îl fac.

Natalia a închis ochii.

Nu m-a iertat în acea dimineață.

Nici eu nu i-am cerut asta.

Câteva ore mai târziu, când asistenta mi-a pus în brațe documentele copiilor, am găsit între ele o hârtie mică. Ana scrisese pe ea numărul camerei 14 și o singură propoziție:

„Acolo ai aflat unde se ascundeau. Aici ai aflat de ce.”

Am împăturit hârtia și am pus-o lângă agrafa roz.

În salon, Mia a strâns cu pumnul tivul cămășuței mele, iar din camera alăturată s-a auzit primul plâns puternic al lui Lev.

Natalia s-a ridicat înaintea mea.

— Du-te la el, a spus.

— Împreună?

A întins mâna.

— Împreună.

Am mers spre salon fără să mai sun pe nimeni, fără să cer cuiva să deschidă drumul și fără să mă uit la ceas.

În palma mea, agrafa roz ținea laolaltă rețetele copiilor.

Iar din spatele ușii, Lev plângea ca și cum ne chema pe amândoi.