PARTEA 4 — Am fugit din conacul soțului meu în noaptea aniversării, dar la motel cineva a șoptit despre copil, iar mâna mea a înghețat

PARTEA 4

Sofia a oprit duba lângă un depozit de cărămizi, la marginea orașului. Era aproape unu dimineața, iar în aer mirosea a motorină și a pâine arsă de la brutăria de peste drum.

Maria ne aștepta lângă o ușă metalică.

Nu mai purta șorțul alb. Avea o haină bleumarin, bocanci și aceeași broșă în formă de frunză prinsă la guler.

— Unde este Roman? am întrebat.

— În conac.

— Victor l-a prins?

— Nu. Roman l-a dus acolo unde trebuia să-l ducă de la început.

— Într-o capcană?

Maria și-a încleștat maxilarul.

— În camera unde tatăl lor a ținut contabilitatea familiei.

Sofia mi-a luat dosarul din mână și l-a pus pe o masă de lucru. Deasupra se afla o lampă cu abajur verde, iar lumina ei făcea toate hârtiile să pară bolnave.

— Roman a lăsat registrul în geanta ta, a spus Maria.

— Eu am pus banii și actele acolo.

— Banii, da. Actele, da. Registrul, nu.

Am deschis compartimentul interior. Sub căptușeală, cusut cu ață groasă, era un caiet negru, îngust, cu colțurile arse.

Mi-am amintit de geantă. În noaptea în care o pregătisem, căptușeala era desfăcută lângă fermoar. Crezusem că o prinsesem la loc.

Nu o făcusem eu.

— Ce conține? am întrebat.

Maria a atins coperta cu două degete.

— Numele oamenilor care au fost cumpărați. Numele celor care au fost amenințați. Plățile făcute de Victor și ordinele primite de la tatăl lor. Roman a adunat totul în ultimii trei ani.

— De ce?

— Pentru că voia să distrugă imperiul tatălui său fără să lase orașul pradă lui Victor.

Am râs amar.

— Și între timp a devenit exact omul de care încerca să ne salveze.

Maria nu m-a contrazis.

— Da.

Cuvântul ei simplu m-a durut mai mult decât toate explicațiile.

La ora unu și douăzeci, telefonul meu a sunat. Era Roman.

— Spune-mi că ești în siguranță, a spus el.

— Sunt.

— Ai văzut registrul?

— L-am văzut. Ai pus în geanta mea dovada care putea să te distrugă.

— Putea să distrugă familia lui Victor.

— Și pe tine.

— Știu.

Am închis ochii. În acea clipă, mi-am amintit toate serile în care Roman îmi spunea că nu trebuie să pun întrebări. Toate ușile încuiate. Toți oamenii care își coborau privirea când intram într-o încăpere.

El nu fusese un salvator ascuns în întuneric.

Fusese un om vinovat care încercase, prea târziu, să-și cumpere iertarea cu tăcere.

— Unde ești? am întrebat.

— În biroul tatălui meu.

— Cu Victor?

— Da.

— Dă-mi-l.

A urmat o mișcare, apoi vocea lui Victor a umplut telefonul.

— Soția mea preferată, a spus el. Ai fugit cu banii mei?

— Nu sunt ai tăi.

— Tot ce are Roman este al meu. El doar păzește lucrurile până când obosesc să aștept.

— Ai încercat să-mi iei copilul.

— Am încercat să împiedic un copil să moștenească o afacere putredă.

— Minți.

— Nu. Dar nici Roman nu ți-a spus că băiatul sau fata ta ar fi devenit cheia pentru toate conturile.

Mi s-a strâns stomacul.

— Nu folosi copilul meu ca să te justifici.

Victor a râs.

— Roman te-a ales pentru că nu aveai familie puternică. O femeie singură este ușor de protejat și mai ușor de controlat.

În spatele lui s-a auzit un zgomot de scaun răsturnat.

— Ajunge, a spus Roman.

— Încă nu, frate. Spune-i ce ai făcut în noaptea în care tatăl nostru a murit.

Roman a preluat telefonul.

— Victor nu a fost singurul care a primit ordine de la tata. Eu am dus banii. Eu am amenințat oameni. Eu am ținut registrul. Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu mă transforma într-un om bun doar pentru că am vrut să te salvez.

Am strâns marginea mesei.

Asta era adevărul pe care nu mi-l oferise nimeni: Roman nu încerca să-și spele mâinile. Încerca să mă scoată dintr-o casă clădită și cu sângele lui.

— Victor, ce vrei? am întrebat.

— Registrul. Și copilul, când se va naște.

— Pentru ce?

— Pentru ca toți cei care au fugit de numele Carter să se întoarcă sub el.

Maria a luat telefonul din mâna mea.

— Victor, îți amintești de portarul de la depozitul trei?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ce știi despre el?

— Că trăiește. Că a păstrat carnetul în care ai semnat ordinele. Și că nu mai este speriat de tine.

Maria a deschis un sertar și a scos un plic crem, prins cu o agrafă metalică în formă de pește.

— Eu am fost martoră când ai ordonat incendiul, a continuat ea. Roman nu știa că am păstrat copia.

Victor a înjurat.

Maria a apăsat un buton de pe telefon. Nu era o înregistrare. Era un apel către mai multe persoane din același timp, oameni ale căror nume se aflau în registru. Vocile lor au început să se audă una câte una, fiecare confirmând o plată, o amenințare, o întâlnire.

Victor a înțeles că nu mai putea șterge totul ucigând o singură femeie.

— Roman, a spus el, dacă predai registrul, pierzi tot.

— Nu, a răspuns Roman. Dacă îl predau, pentru prima dată nu mai ascund nimic.

— Și crezi că Evelyn se va întoarce la tine?

— Nu am cerut asta.

Am simțit ceva cedând în mine. Nu dragostea. Ideea că dragostea putea repara orice.

— Adu-l aici, am spus.

Sofia m-a privit speriată.

— Evelyn…

— Vreau să-l văd fără gardieni, fără arme și fără minciuni.

Roman a ajuns după douăzeci de minute, singur. Avea o tăietură la sprânceană și sânge uscat pe manșetă. A rămas la câțiva pași de mine.

— Ești rănit? am întrebat.

— Doar la sprânceană.

— Nu vorbesc despre sprânceană.

A înțeles.

— Da, Evelyn. Sunt rănit în toate locurile pe care le-am ascuns de tine.

— Nu-mi cere să te iert.

— Nu-ți cer.

— Nu te voi urma.

— Știu.

— Și nu vei decide singur unde se va naște copilul nostru.

— Nu.

Roman a scos din buzunar un teanc de acte și le-a pus pe masă. Erau documente prin care renunța la toate conturile legate de transporturile ilegale, la casa de pe Long Island și la controlul asupra oamenilor familiei.

— Ce faci cu ele? am întrebat.

— Le dau celor pe care i-am ținut în frică. Banii rămași merg către despăgubiri. Nu-mi vor spăla numele, dar măcar nu vor mai lucra pentru mine.

— Iar tu?

— Voi răspunde pentru partea mea. Nu în fața unei familii care își inventează propriile reguli. În fața oamenilor pe care i-am rănit.

Nu era o promisiune romantică. Era prima promisiune pe care o putea ține.

Victor a fost scos din depozit de oamenii care odinioară îl ascultau. Nu l-au lovit. Nu l-au implorat. Pur și simplu i-au luat cheile, telefoanele și dreptul de a mai intra în oricare dintre clădirile familiei.

A pierdut exact lucrul pentru care își distrusese viața: ascultarea celorlalți.

Maria a rămas să conducă transferul banilor către familiile celor dispăruți. Sofia a dus dosarele clinicii la un medic independent și a păstrat o copie pentru mine.

Eu nu m-am întors la conac.

Am luat doar testul de sarcină, pașaportul pe numele Katherine Wells și geanta cu căptușeala ruptă. Nu mai aveam nevoie de identitatea falsă, dar încă nu eram pregătită să-mi folosesc numele în fața tuturor.

Roman m-a condus până la mașina Sofiei.

— Pot să te văd? a întrebat.

Mi-am pus palma peste abdomen.

— Poți să întrebi. Eu voi decide când răspund.

— Bine.

— Și dacă vei vrea să fii tată, va trebui să vii fără oameni înarmați, fără secrete și fără să-mi ceri dragostea ca pe o recompensă.

— Voi veni așa.

L-am privit mult timp.

Încă îl iubeam. Asta nu făcea lumea mai sigură. Făcea alegerea mai grea.

— Roman?

— Da?

— Tortul a fost bun?

Pentru prima dată în noaptea aceea, chipul lui s-a frânt într-un zâmbet obosit.

— Nu am apucat să gust.

— Atunci vei învăța să trăiești fără el.

Sofia a pornit motorul.

Pe bancheta din spate, registrul negru stătea sub dosarul clinicii, iar pe prima pagină era scris numele copilului meu înainte ca el să existe în ochii lumii.

Roman a rămas lângă depozit, cu mâinile goale și fără niciun om în spatele lui.

Eu am deschis dosarul și am văzut că, sub numele meu, cineva scrisese cu grijă: „Copilul nu aparține familiei Carter.”

Am întors pagina și am adăugat un singur cuvânt: „Încă.”