PARTEA 4 — Soțul meu a poruncit să fiu aruncată sub o pasarelă după naștere, dar la ușă cineva a bătut și el a pălit

PARTEA 4

— Este numele fratelui meu.

Cuvintele lui Maxim au căzut între noi mai greu decât orice lovitură.

Era ora nouă și unsprezece minute. Lidia respira cu un șuierat subțire, iar Mara plângea în brațele mele. Nu aveam timp să înțeleg de ce fratele lui Maxim apărea într-un registru de copii vânduți.

— Fratele tău? am întrebat.

Maxim a privit pagina mult timp.

— Sergiu. A murit acum patru ani.

Radu a profitat de clipa în care toți se uitau la Maxim și a împins paznicul cel mai apropiat. A fugit spre coridor.

Nu a ajuns departe.

Maxim l-a prins de umăr și l-a răsucit atât de repede, încât cardul clinicii i-a zburat din buzunar.

— Nu pleci nicăieri.

— Fata moare dacă o ții aici! a urlat Radu. Eu știu cum se rezolvă. Eu am contacte, medici, oameni!

— Ai avut contacte și când ai trimis-o pe Anna sub pasarelă?

— Nu eu am făcut asta!

Elena a făcut un pas înainte.

— Ai spus la telefon că până dimineață nu trebuie să mai existe nici mama, nici copiii.

Radu s-a uitat spre ea cu o furie disperată.

— Tu ai jurat că nu vei vorbi!

În cameră s-a făcut liniște.

Maxim l-a privit fără să clipească.

— Nu ai spus niciodată că nu tu ai dat ordinul.

Radu și-a dat seama prea târziu că tocmai se condamnase singur în ochii tuturor. Nu mai avea nevoie de explicații sofisticate. Încercase să se apere și își dezvăluise frica.

Dar eu mă uitam la numele lui Sergiu.

— Ce legătură avea fratele tău cu fetele mele?

Maxim a luat registrul de la Elena și a întors alte două pagini. În marginea uneia era prinsă o fotografie mică, îngălbenită. Un bărbat tânăr, cu ochii asemănători cu ai lui Maxim, ținea în brațe un copil înfășat.

— Sergiu conducea centrul de plasament din cartierul de sud, a spus Maxim. Credeam că fura medicamente. După moartea lui, am închis locul și am ars toate actele.

— Dar registrul a rămas.

— Elena l-a ascuns.

Moașa își coborî privirea.

— Sergiu a încercat să oprească rețeaua. A descoperit că Radu folosea clinica pentru a găsi copii și a-i trimite peste graniță. A strâns dovezi, dar Radu a aflat. În seara în care Sergiu a murit, urma să ducă registrul la cineva care putea să-l ajute.

Maxim a închis ochii o clipă.

— Eu am crezut că fratele meu m-a trădat.

— Nu te-a trădat, am spus. A încercat să-i salveze pe alții.

Radu a smuls o vază de pe masă și a aruncat-o spre Elena. Maxim a împins-o din calea ei, iar vasul s-a spart de perete. Un fragment a tăiat palma lui Maxim.

— Du fata la spital, am strigat. Acum!

Un paznic a luat-o pe Lidia, iar eu am fost ridicată din pat cu Mara la piept. Pe coridor, luminile albe se mișcau deasupra mea, una după alta, în timp ce medicul de gardă ne aștepta la lift.

Radu a fost ținut într-o cameră separată. Nu l-am mai văzut decât după ce Lidia a intrat la tratament. Au trecut ore grele. Am stat pe un scaun de plastic, cu păpușa de lemn în palmă, și am ascultat aparatele care măsurau respirația fiicei mele.

La prânz, Maxim a venit cu mâna bandajată.

— Lidia este stabilă.

Genunchii mi s-au înmuiat.

— Ce se întâmplă cu Radu?

— Documentele au ajuns la oamenii potriviți. Conturile lui sunt blocate, clinica a fost închisă, iar cei care lucrau pentru el au început să vorbească.

— Va ajunge la închisoare?

— Probabil. Dar asta nu este partea cea mai importantă.

— Pentru mine este important să nu mai poată ajunge la fete.

— Nu va putea. În registru există și o declarație semnată de Sergiu. A lăsat tot ce știa unei fundații pentru copii. Când am găsit-o, am înțeles că el nu voia bani și nici răzbunare.

Maxim a scos din buzunar o foaie împăturită.

— Voia ca fiecare copil să primească un nume și un loc unde să fie apărat.

Am citit rândurile tremurate. Sergiu scrisese că oamenii săraci sunt adesea convinși că nu au dreptul să ceară ajutor. Apoi adăugase un nume: Elena.

— Ți-a lăsat fundația ție?

— Nu. Mi-a lăsat mie datoria de a o deschide.

M-am uitat la el.

— Iar tu ai vrut să mă folosești ca să-l distrugi pe Radu.

Maxim nu a negat.

— La început, da. Când am aflat cine era soțul tău, te-am văzut ca pe cheia unei răzbunări vechi.

— Și acum?

El a privit prin geamul salonului către incubatorul în care Lidia dormea.

— Acum ești Anna. Nu o cheie.

A doua zi, Radu a cerut să mă vadă. Nu pentru a-și cere iertare. Mi-a spus că totul fusese o afacere, că oamenii bogați plăteau pentru copii și că el doar încerca să nu rămână sărac.

— Ai avut o casă, i-am spus.

— Casa era a mea.

— Ai avut două fiice.

— Eu voiam un moștenitor.

— Ai fi vândut două vieți pentru un băiat pe care nici măcar nu-l aveai.

A tăcut, nu din regret, ci pentru că nu mai putea transforma această propoziție într-o minciună folositoare.

— Dacă mă distrugi, nu vei avea nimic, a spus el.

— Am deja tot ce nu ai reușit să iei.

— Ești singură.

Am ridicat păpușa de lemn.

— Nu. Sunt cu fetele mele. Și cu oamenii care au ales să nu privească în altă parte.

Nu am mai rămas să-l ascult.

Radu și-a pierdut clinica, banii și numele pe care îl folosea ca pe o armură. Dar cel mai mult l-a lovit faptul că nimeni nu a mai cumpărat povestea lui despre fiul ideal. În oraș, oamenii au început să vorbească despre gemenele abandonate sub pasarelă, nu ca despre un blestem, ci ca despre două copii care supraviețuiseră.

Maxim a deschis fundația lui Sergiu într-o clădire veche de lângă maternitate. Elena a devenit administrator, iar eu am refuzat să fiu doar un nume pe un document. Am cerut să lucrez acolo când trupul meu s-a vindecat.

În ziua în care Lidia a fost scoasă din spital, medicul mi-a pus în brațe o cutie albă. Înăuntru se aflau brățările originale de la naștere, curățate și protejate într-o folie. Am păstrat una pentru Mara și una pentru Lidia.

Maxim stătea lângă mașină, cu rana de la palmă încă acoperită.

— Nu trebuie să vii cu noi, i-am spus.

— Știu.

— Atunci de ce vii?

— Pentru că Sergiu a scris că niciun copil nu ar trebui să fie dus singur acasă.

Am vrut să-i mulțumesc, dar cuvintele mi s-au oprit în gât.

În schimb, i-am întins păpușa de lemn.

— Ține-o până ajungem.

Maxim a privit pasărea sculptată.

— De ce eu?

— Pentru că ai știut să o ridici din frig când eu nu mai puteam.

A luat-o cu grijă, de parcă era un lucru fragil și important.

În mașină, Mara a început să plângă. Lidia a mișcat mâna sub pătură. Am deschis cutia și am verificat încă o dată cele două brățări cu numele lor.

Nu scria „blestem”.

Scria Mara și Lidia.

Iar când Maxim a pus păpușa de lemn pe bord, capul mic al păsării s-a îndreptat spre cele două brățări, ca și cum în sfârșit își găsise cuibul.