PARTEA 4
Vocea de la telefon aparținea unei femei pe nume Mara, asistenta care lucrase în noaptea în care Artiom fusese adus la spital.
Am găsit-o într-un salon aproape gol, lângă un calorifer care bătea cu zgomot. Avea șaizeci de ani, părul alb prins la ceafă și o mapă albastră apăsată pe genunchi.
Artiom a intrat primul.
Mara s-a ridicat greu.
— Tu ești copilul din registru.
— Sunt Artiom, a spus el. Așa mi-a spus mama.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Atunci încă mai pot repara ceva.
Serghei a rămas lângă ușă. Nu l-am lăsat să vină între mine și băiatul meu.
— Ce conține mapa? am întrebat.
Mara a privit spre mine.
— Dovada că Doru nu a acționat singur.
Înăuntru se afla registrul de gardă al spitalului, un formular de internare și o copie a unei cereri semnate de directorul școlii. Pe formular, la rubrica „aparținător”, era trecut numele lui Pavel Rusu, directorul de atunci.
Mi-am amintit de el. Fusese omul care îmi spusese, în prima zi, să nu mai plâng în fața copiilor. Cel care îmi pusese mâna pe umăr și jurase că școala va ajuta.
— Directorul știa? am întrebat.
— El a scos copilul din registru, a răspuns Mara. A spus că poliția îl va lua și că familia este implicată într-o dispută. Nu am crezut. Dar aveam doi copii bolnavi acasă și mi-a fost frică să-mi pierd slujba.
Artiom a ridicat formularul.
— Ce înseamnă „familia este implicată”?
Mara a privit spre Serghei.
— Directorul i-a spus lui Doru că tatăl copilului îl va plăti ca să dispară.
M-am întors către soțul meu.
— Nu ai plătit pentru răpire, nu-i așa?
Serghei a făcut un pas înainte.
— Nu.
— Spune tot.
— Directorul venise la mine cu două luni înainte. Știa că firma mea avea datorii și mi-a oferit un contract. În schimb, voia să semnez o declarație prin care să recunosc că Artiom fusese luat de cineva din familie. A spus că, dacă nu fac asta, va anunța presa că eu l-am vândut.
Artiom s-a întors brusc.
— Și ai semnat?
Serghei a lăsat capul în jos.
— Da.
Am închis ochii. De cincisprezece ani, lumea mă întrebase dacă familia noastră ascunde ceva. Eu îl apărasem. Îi apărasem numele. Îi apărasem tăcerea.
— Dar banii? am întrebat.
— Doru mi-a trimis fotografii cu Artiom după ce l-a dus la Elena. Mi-a cerut bani pentru tratamentul lui. Dacă nu plăteam, îl muta. Am crezut că, menținându-l într-un singur loc, îi păstrez șansa de a fi găsit.
— Ai fi putut să-mi spui.
— Știu.
— Nu știai. Ai ales să nu-mi spui.
Artiom privea între noi, cu formularul mototolit în mână.
— De ce nu ai venit după mine? l-a întrebat.
Serghei s-a apropiat până la doi pași de el.
— Pentru că în prima noapte când te-am văzut, ai întrebat de mama ta. Doru ținea un cuțit la gâtul Elenei. Mi-a spus că, dacă încerc să te iau, îi omoară pe amândoi și te vinde peste graniță. Am fost laș. Apoi fiecare zi a făcut următoarea zi mai greu de înfruntat.
Artiom a ridicat ochii.
— Nu am nevoie să-mi explici de ce ai fost laș. Am nevoie să-mi spui de ce ai continuat să mă numești mort.
Serghei a început să plângă fără zgomot.
— Pentru că mama ta nu mai putea trăi cu speranța. Și pentru că mi-a fost rușine să-i spun că te-am găsit și nu te-am adus acasă.
Mara a scos din mapă o ultimă foaie.
— Mai există ceva. Directorul Pavel Rusu a păstrat originalul cererii. Nu a distrus-o. A trimis-o ieri către spital, după ce a văzut transmisia ta.
— De ce acum? am întrebat.
— Pentru că este grav bolnav și nu mai vrea să moară cu secretul.
În acea după-amiază, l-am întâlnit pe Pavel într-o cameră de îngrijire. Era micșorat de boală, cu o pătură până la piept și cu aceeași insignă veche a școlii prinsă de pijama.
— M-ai văzut în fiecare zi după dispariția lui, i-am spus. Cum ai putut să mă privești?
— Nu am putut, a răspuns el. De aceea îmi plecam ochii.
— Ai luat un copil pentru bani.
— Doru avea datoriile lui. Eu aveam un frate care trebuia operat. Am crezut că o familie bogată va plăti pentru un copil fără acte. Când am înțeles că băiatul își pierduse memoria, am încercat să mă conving că nu mai este același copil.
— Și Serghei?
— L-am speriat. Mi-a fost ușor. Îi cunoșteam datoriile.
Artiom stătea lângă mine, cu mâinile strânse pe genunchi.
— Nu m-ai furat doar pe mine, a spus el. Ai furat cincisprezece ani din viața mamei mele.
Pavel a închis ochii.
— Știu.
Nu am simțit triumf. Doar o oboseală adâncă, veche, care își găsise în sfârșit numele.
Doru a predat toate documentele și a acceptat să povestească în fața autorităților, dar nu am mers după el când a fost condus afară. Nu voiam să-mi petrec prima zi cu fiul meu privind spatele unui om care ne distrusese viața.
Elena a rămas cu noi. Artiom nu a numit-o mamă și nici nu a alungat-o. I-a cerut doar să-i spună adevărul fără să-l mai protejeze cu jumătăți de frază.
Serghei a plecat din salon înainte de seară.
L-am găsit în curtea spitalului, lângă un automat de cafea care nu funcționa.
— Nu știu dacă pot să te iert, i-am spus.
— Nu-ți cer asta.
— Și nu știu dacă mai pot fi soția ta.
— Nici asta nu-ți cer.
Am scos din geantă fotografia veche a lui Artiom, cea de pe peretele Elenei. Marginile erau moi de la cât o ținusem în mâini.
— Ai păstrat-o cincisprezece ani? m-a întrebat Serghei.
— Nu. Am refăcut-o de fiecare dată când ploaia ștergea afișele.
A privit fotografia mult timp.
— Ar fi trebuit să-ți spun.
— Ar fi trebuit să vii cu mine.
— Știu.
M-am întors în salon. Artiom stătea cu Mara și încerca să cânte, încet, o melodie pe care nu și-o amintea complet. Eu o cântasem când era copil, înainte să plece la școală.
La mijlocul cântecului s-a oprit.
— Mamă, care era versul următor?
Mi s-a tăiat respirația.
— „Grăbește-te, Artiom, că se răcește micul dejun.”
El a zâmbit. Nu era zâmbetul unui străin care își recunoaște numele. Era al copilului care, cu cincisprezece ani în urmă, mă îmbrățișa prea strâns înainte de școală.
Apoi și-a pus capul pe umărul meu.
— Mâine îmi povestești tot despre casa noastră?
— Mâine îți povestesc. Și poimâine. Și în fiecare zi în care vei vrea să asculți.
— Iar tu îmi spui dacă uit ceva?
— Nu, am răspuns. Îți spun ce îmi amintesc. Iar tu îmi spui ce ai devenit.
El a desfăcut fotografia veche și a întors-o pe spate. Pe hârtie, cu un creion apăsat, era scrisă data dispariției.
Artiom a luat creionul din mâna mea și, sub acea dată, a adăugat un alt rând.
„Ziua în care mama m-a găsit.”
În salonul alb, printre hârtii, cicatrici și nume schimbate, el a citit rândul cu voce tare, ca pe începutul unei melodii pe care o învățam din nou împreună.
— Acum știu unde începe povestea mea.
Și a apăsat creionul până când vârful s-a rupt.
Missed the beginning?












