PARTEA 4 — Soacra mea mi-a smuls portofelul din mână pentru banii mei, iar când soțul a intrat, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Administratorul era fratele tatălui meu, Victor. Nu-l mai văzusem de aproape patru ani.

L-am găsit în sala mică a fundației, lângă un dulap plin cu dosare colorate. Era ora nouă fără un sfert. Pe masă ardea o lampă cu abajur crem, iar lângă ea se afla o cutie metalică zgâriată pe capac.

Victor s-a ridicat când am intrat.

— Elena, îmi pare rău că a trebuit să afli în felul acesta.

Pavel a rămas lângă ușă. Olga Dmitrievna nu mai avea nimic din siguranța de acasă. Ținea portofelul meu cu ambele mâini, ca și cum nu știa unde să-l pună.

— Ce cerere veche ai primit? am întrebat.

Victor a deschis cutia.

— Acum trei ani, Pavel a venit la mine. Mi-a spus că vrea să te ajute să refinanțezi apartamentul. Mi-a cerut să aprob folosirea garanției.

M-am uitat la Pavel.

— Ai venit la unchiul meu?

— Nu a fost așa.

— Atunci cum a fost?

— Am încercat să aflu dacă exista vreo cale să scădem rata.

Victor a scos un formular împăturit.

— Ai spus că Elena era de acord și că urma să aduci semnătura ei. Nu ai adus-o. Din cauza asta am refuzat.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.

Victor și-a coborât privirea.

— Pentru că fratele meu mi-a cerut să nu mă amestec în căsnicia ta. Mi-a spus că ai ales să nu ne mai vezi și că vrei să-ți trăiești viața fără noi.

Asta m-a lovit mai tare decât mă așteptam.

Tatăl meu murise când aveam douăzeci și șase de ani. După înmormântare, Olga Dmitrievna îi spusese lui Pavel că familia mea era o povară și că ar fi mai bine să nu mai primesc bani de la rude. Pavel îmi repetase același lucru, cu blândețe, seară de seară, până când ajunsesem să cred că Victor nu voia să mă vadă.

— Tu ai spus asta? l-am întrebat pe Pavel.

El și-a trecut limba peste buzele uscate.

— Mama mi-a spus că Victor vrea să ia apartamentul.

Olga Dmitrievna a tresărit.

— Nu am spus așa ceva.

— Ai spus că familia lui Elena urmărește banii tatălui ei. Ai spus că trebuie să o țin departe de ei.

— Am vrut să te protejez!

— M-ai făcut să cred că unchiul meu mă abandonase.

Victor a împins formularul spre mine.

— Nu aceasta este partea cea mai rea. Cererea de acum trei ani era însoțită de un plan. Pavel voia să vândă apartamentul, să păstreze banii pentru «investiții» și să-i cumpere mamei lui un spațiu comercial.

Olga Dmitrievna a ridicat capul.

— Era visul meu. O mică florărie. Nu am vrut să iau totul.

— Doar apartamentul, am spus.

— Și ce trebuia să fac? Pavel a pierdut locul de muncă, avea datorii, iar tu îi aruncai în față fiecare factură.

— Îi plăteam facturile pentru că le ascundea.

Victor a deschis un alt dosar. Înăuntru se aflau extrase bancare, copii ale unor mesaje tipărite și trei chitanțe de la o casă de pariuri. Nu erau acte luate pe ascuns de mine. Pavel le trimisese unchiului meu atunci când îi ceruse bani.

Am simțit că nu mai pot respira.

— Tu știai?

— Am știut că are datorii. Nu am știut că te mințea și că voia să pună apartamentul garanție.

Pavel s-a așezat pe scaun. Lemnul a scârțâit sub greutatea lui.

— Am crezut că pot repara totul, a spus el.

— Cu banii mei?

— Cu banii pe care credeam că îi vom avea după ce vindeam apartamentul.

— Și unde urma să merg eu?

El a ridicat ochii.

— Puteam închiria ceva.

Am râs, iar râsul mi-a rămas prins în gât.

— Tu ai numit asta să mă ajuți?

Olga Dmitrievna s-a apropiat de el.

— Pavel, spune-i că nu am vrut să ajungem aici. Spune-i că datoria aceea nu era numai a ta.

El a privit-o lung.

— Ce înseamnă «nu numai a mea»?

— Nu trebuia să spui.

— Mamă.

— Am împrumutat și eu bani de la acei oameni. Pentru tratamentul tău, pentru chiria spațiului, pentru toate. Credeam că, dacă luăm împrumutul, putem plăti totul.

Adevărul s-a schimbat din nou. Olga Dmitrievna nu fusese doar femeia care îmi cotrobăia în geantă. Era speriată, îndatorată și gata să mă sacrifice pentru fiul ei. Asta nu-i ștergea vina, dar o făcea mai greu de urât.

Pavel a început să plângă fără zgomot.

— Nu mai am nimic, Elena.

— Ai avut timp să-mi spui.

— Mi-a fost rușine.

— Rușinea nu îți dă dreptul să-mi falsifici semnătura.

Victor s-a ridicat.

— Nu trebuie să decideți în seara aceasta ce se întâmplă cu căsnicia. Dar trebuie să decideți ce se întâmplă cu apartamentul.

Am scos din buzunar documentul primit de la bancă. Colțul era îndoit și pătat cu cerneală.

— Apartamentul rămâne pe numele meu. Împrumutul va fi anulat. Iar toate copiile actelor vor ajunge la bancă și la notar.

Pavel a închis ochii.

— Vrei să mă distrugi?

— Nu. Vreau să nu mai poți distruge ceva ce nu-ți aparține.

Olga Dmitrievna s-a apropiat de mine. Pentru prima dată, nu m-a privit ca pe o sursă de bani.

— Portofelul tău, a spus ea încet.

Mi l-a întins.

L-am luat. Înăuntru erau cardurile, bancnotele și fotografia mică a tatălui meu, pe care o purtam de când murise. Fotografia se îndoise la un colț, dar nu se rupsese.

— Îmi pare rău, Elena, a spus Olga Dmitrievna.

Nu i-am răspuns imediat.

— Îmi pare rău nu este suficient.

— Ce pot face?

— Mâine mergi cu mine la bancă și semnezi declarația că ai încercat să folosești actele mele fără acord. Apoi vinzi spațiul comercial și plătești partea ta din datorie. Nu voi acoperi nimic din banii mei.

Ea a dat din cap, fără să încerce să negocieze.

Pavel s-a ridicat.

— Și eu?

— Tu vei spune adevărul. Băncii, notarului și mie. După aceea, îți strângi lucrurile și pleci la fratele tău până hotărăști ce vrei să faci cu viața ta.

— Mă dai afară?

— Nu te dau afară din casa ta. Te scot din apartamentul meu.

Cuvintele au rămas între noi, limpezi și reci.

Tamara, care așteptase pe hol, a intrat cu geanta mea ruptă. O ținea cu grijă, ca pe ceva reparabil.

— Am adus-o, a spus ea. Cunoașteam un atelier bun.

Am privit mânerul desprins. Pielea era zgâriată, iar cusătura se desfăcuse de-a lungul unei palme întregi.

— Nu o mai repar, am spus.

— De ce? a întrebat Tamara.

Am scos din buzunar bonul de la salon, mototolit în timpul luptei. L-am netezit pe masă și l-am pus lângă documentul cu împrumutul.

— Pentru că nu vreau să uit cât de repede poate cineva să numească risipă lucrurile pe care le plătești ca să rămâi întreagă.

A doua zi dimineață, Pavel a mers cu mine la bancă. A semnat declarația cu mâna tremurândă. Olga Dmitrievna a vândut spațiul comercial și a achitat datoria pe care o ascunsese. Nu am primit niciun ban de la ea și nu i-am cerut iertarea.

Victor a venit apoi la mine la birou și mi-a pus pe masă cheia dulapului în care păstrase actele tatălui meu.

— El voia să-ți dau asta când vei avea nevoie, mi-a spus.

Înăuntru am găsit planurile vechi ale primei mele case, desenate de mâna lui. Pe margine, tata scrisese cu creionul: «Elena nu are nevoie să fie salvată. Are nevoie să nu fie împiedicată.»

Am împăturit foaia și am pus-o în portofel, lângă fotografia lui.

În aceeași seară, Pavel a venit să-și ia ultimele haine. S-a oprit la pragul sufrageriei, privind locul unde se ruptese geanta.

— Ai fi putut să-mi spui că te temeai de mine, a spus el.

— Ți-am spus. De fiecare dată când ți-am cerut banii înapoi. De fiecare dată când am întrebat unde merg economiile tale.

— Și ce se întâmplă cu noi?

Am luat portofelul și am verificat fotografia tatălui meu. Colțul îndoit se ridicase puțin.

— Cu noi s-a întâmplat deja.

Pavel a plecat fără să mai spună nimic.

În dimineața următoare, am dus geanta ruptă la atelier, nu pentru a o repara, ci pentru a transforma pielea într-o mapă pentru desene. Meșterul a tăiat mânerul și a păstrat cusătura desfăcută ca pe o margine decorativă.

Înăuntru am pus primul proiect pe care l-am semnat singură după tot ce se întâmplase: un centru mic pentru femei care aveau nevoie de un loc unde să-și păstreze actele, banii și numele.

Pe prima pagină am scris numele proiectului.

Nu era numele tatălui meu.

Era al meu.