Am cerut divorțul și i-am lăsat totul soțului, iar când am spus de ce, amanta lui a încetat să zâmbească

Judecătoarea tocmai îmi ceruse să explic de ce voiam să renunț la casă, la bani și la afacerea construită împreună cu soțul meu, când amanta lui a izbucnit într-un râs ascuțit, chiar în mijlocul sălii.

Era ora zece și douăzeci de minute, într-o sală de judecată de la etajul al doilea, unde becurile fluorescente bâzâiau deasupra capetelor noastre. Îmi țineam palma peste burta grea de opt luni. Sub rochia neagră, copilul se mișca încet, ca și cum ar fi simțit tensiunea din încăpere.

Andrei stătea peste culoar, într-un costum bleumarin fără nicio cută. Nu mai purta verigheta. Lângă el, Victoria își răsucea între degete brățara aurie și mă privea ca pe o femeie care pierduse deja totul.

— Natalia, confirmați că solicitați desfacerea imediată a căsătoriei și renunțați la orice pretenție asupra locuinței, economiilor, celor două mașini și cotei soțului dumneavoastră din firmă? întrebă judecătoarea.

— Confirm.

Avocatul meu se foi lângă mine.

— Clienta mea înțelege consecințele, doamnă judecător.

— Am întrebat-o pe ea.

Mi-am ridicat bărbia.

— Înțeleg.

Victoria râse din nou. De data aceasta, râsul ei se lovi de pereții sălii și se întoarse spre mine ca o palmă.

— Ce generozitate, șopti ea. Sau poate doar nu mai are nimic de pierdut.

— Victoria, ajunge, mormăi Andrei.

— Dar e adevărat. Îi lasă lui totul și se așteaptă să plângem?

Judecătoarea își scoase ochelarii.

— Dacă mai întrerupeți, veți părăsi sala.

Am simțit copilul lovind sub coaste. M-am agățat de marginea pupitrului, unde lemnul avea o zgârietură lungă, albicioasă.

— Nu vreau casa în care el a adus-o pe Victoria în timp ce eu mergeam la controale, am spus. Nu vreau banii pe care i-a cheltuit pe bijuterii pentru ea. Nu vreau mașinile, mobila sau nimic atins de minciunile lui. Vreau doar ca fiul meu să se nască departe de el.

Andrei se ridică brusc.

— Este instabilă! Încearcă să mă prezinte drept un monstru!

— Așezați-vă.

— Doamnă judecător, ea nu gândește limpede. Este însărcinată, epuizată și—

— Așezați-vă, am spus!

Se lăsă pe scaun, roșu la față.

M-am uitat la el.

— Mi-ai luat singurul lucru pe care nu puteai să-l cumperi.

Pentru câteva secunde, nimeni nu se mișcă.

Apoi judecătoarea închise dosarul.

— Înainte să iau o hotărâre, există un aspect pe care trebuie să-l lămurim. Am întâlnit pe coridor o fetiță care plângea lângă distribuitorul de apă. Mi-a spus ceva despre tatăl ei și despre o „mătușă rea”.

Degetele lui Andrei se opriră pe marginea mesei.

— Aduceți copilul înăuntru, ceru judecătoarea.

Ușa din spate se deschise. O fetiță de șase ani intră ținând la piept un iepure de pluș cu urechea stângă cusută grosolan. Purta un cardigan galben și șosete cu mere roșii.

Mi s-a tăiat respirația.

Era Daria, fiica lui Andrei.

Nu o mai văzusem de aproape trei săptămâni. Îmi spusese că voia să stea la bunica ei și crezusem că se temea de scandalurile dintre adulți.

— Daria, spuse judecătoarea cu blândețe, nu ești obligată să povestești nimic.

Fetița privi spre tatăl ei, apoi spre Victoria.

— Tata mi-a spus să tac.

Andrei se ridică.

— Daria, nu vorbi despre lucruri pe care nu le înțelegi!

— Stați jos, ordonă judecătoarea.

Daria își strânse iepurele până când cusătura de pe spate se întinse.

— Ea a spus că după ce se naște bebelușul nu voi mai avea loc nicăieri.

Victoria își întoarse capul.

— Nu am spus asta.

— Ba da.

Vocea fetei era mică, dar sigură.

Judecătoarea îi făcu semn să continue. Daria pipăi cusătura iepurelui și scoase dintre fire o foaie împăturită. Andrei deveni atât de palid, încât gulerul alb al cămășii păru mai întunecat.

— De unde ai luat-o? întrebă el.

Daria nu-i răspunse. Veni până la mine și îmi puse foaia în palmă.

Judecătoarea se aplecă înainte.

— Deschideți documentul, doamnă Natalia…

PARTEA 2

Am desfăcut foaia cu degetele tremurând, în timp ce Daria încă mă ținea de încheietură, ca și cum se temea că cineva avea să mi-o smulgă din mână.

Hârtia mirosea a fum de imprimantă și avea o urmă de cremă pe colț. Am recunoscut imediat antetul firmei lui Andrei. Cu trei săptămâni înainte, îmi pusese în față un teanc de acte și îmi spusese că sunt simple formalități pentru reorganizarea conturilor.

În partea de jos se afla însă o pagină pe care nu o văzusem niciodată.

Lângă numele meu era o semnătură.

Semnătura semăna cu a mea, dar litera „N” era prea îngustă. Eu o scriam larg, cu o buclă la sfârșit. Cineva încercase să mă imite.

— Eu nu am semnat asta, am spus.

Andrei răspunse atât de repede, încât avocatul lui își ridică privirea.

— Ai semnat-o. Ești obosită și ai uitat.

— Nu am uitat.

— Ai avut grețuri, amețeli, ai luat medicamente. Nu poți fi sigură.

Daria clătină din cap.

— Tata exersa.

În sală se auzi un foșnet. Judecătoarea îi ceru grefierei să ia documentul cu mănuși subțiri de bumbac.

— Daria, ce înseamnă că exersa?

Fetița se uită la iepurele cu urechea cusută.

— Am intrat în biroul lui într-o seară. Căutam creionul mov. Tata avea multe foi. Scria numele Nataliei, apoi le mototolea.

Victoria își strânse brățara până când pielea de pe încheietură i se înroși.

— Copilul inventează, spuse ea. A auzit discuții și le-a amestecat.

— Tu erai acolo, răspunse Daria.

Victoria se ridică.

— Nu mă acuza!

— Victoria, stați jos, ceru judecătoarea.

Mi-am simțit gura uscată. În urmă cu o lună, Andrei îmi spusese că trebuie să semnez un acord prin care firma putea folosi casa drept garanție. Refuzasem și îi promisesem că voi citi totul după controlul medical. În noaptea aceea, îmi luase dosarul de pe noptieră și spusese că îl duce la contabil.

— Ce scrie în document? am întrebat.

Grefiera îl așeză sub lumină.

— Este o declarație privind transferul unor bunuri și… o anexă referitoare la copilul nenăscut.

Andrei izbucni:

— Nu este relevantă pentru desfacerea căsătoriei!

— Atunci de ce ați încercat să o obțineți cu semnătura soției? întrebă judecătoarea.

El deschise gura, dar Victoria îi apucă brațul.

— Nu răspunde aici.

Acel gest m-a făcut să simt un frig adânc. Nu era gestul unei femei surprinse. Era gestul cuiva care știa exact ce trebuia ascuns.

Judecătoarea se întoarse spre Daria.

— Ai mai văzut și altă foaie?

Fetița își coborî ochii.

— Da.

— Unde era?

— Pe birou. Tata a spus că, dacă Natalia nu semnează, bebelușul va rămâne fără mamă și eu voi fi trimisă la internat.

— Minte! strigă Andrei.

Daria tresări. Iepurele îi căzu puțin din brațe, iar din cusătura desfăcută se ivi o margine albă.

— Cealaltă foaie, spuse ea. Am ascuns-o când mătușa rea a intrat și m-a văzut.

Victoria își smulse brațul din mâna lui Andrei.

— Eu nu am luat nimic.

Daria o privi direct.

— Ai pus-o în geanta roșie.

Judecătoarea făcu semn unui funcționar să se apropie.

— Doamnă Victoria, vă rog să puneți geanta pe masă.

Victoria rămase nemișcată. Fermoarul genții roșii străluci sub lampa de deasupra.

— Nu aveți dreptul să-mi căutați lucrurile.

— Nu v-am cerut să le caut. V-am cerut să deschideți geanta.

Andrei se aplecă spre ea și îi șopti ceva. Victoria îl privi cu o furie pe care nu i-o mai văzusem.

— Ai spus că nu va ajunge niciodată aici, murmură ea.

Judecătoarea auzi.

— Ce anume nu trebuia să ajungă aici?

Victoria își duse mâna la fermoar. Îl trase încet. Înăuntru se vedea un dosar alb, legat cu o panglică roșie.

Și chiar în clipa în care degetele ei atinseră marginea dosarului, telefonul lui Andrei începu să sune…

PARTEA 3

Telefonul lui Andrei vibra pe masă cu un sunet subțire, repetat. Pe ecran apărea numele unei clinici private.

Judecătoarea îl privi.

— Răspundeți pe difuzor.

— Nu este necesar.

— Atunci îl va prelua grefiera.

Andrei apăsă cu degetul pe ecran.

— Da?

O voce de femeie se auzi slab, dar clar:

— Domnul Popescu? Avem nevoie să confirmați că soția dumneavoastră va fi internată mâine pentru evaluare psihiatrică și că persoana desemnată să preia copilul este doamna Victoria Marinescu.

În sală, aerul deveni greu.

Andrei închise telefonul.

— A fost o confuzie administrativă.

— Nu, am spus. Nu a fost nicio confuzie.

Victoria se întoarse spre el.

— Mi-ai spus că este doar o declarație pentru bancă.

Andrei o apucă de cot.

— Taci.

Judecătoarea lovi ușor cu pixul în masă.

— Lăsați-o.

Victoria își smulse brațul. Pe pielea ei rămăseseră urme roșii.

— Mi-a spus că Natalia este bolnavă, că medicii vor declara că nu poate îngriji copilul și că eu voi primi custodia temporară. Mi-a promis că, după naștere, vom locui în casa aceasta.

Andrei clătină din cap.

— Ești speriată și nu înțelegi ce spui.

— Ba înțeleg foarte bine. Mi-ai cerut să semnez că sunt rudă apropiată, ca să pot intra în salon. Mi-ai spus că bebelușul va fi al nostru.

Daria începu să plângă în tăcere. M-am apropiat de ea, dar m-am oprit la un pas.

— Pot să te țin de mână?

Fetița dădu din cap.

Judecătoarea îi ceru grefierei să aducă dosarul din geanta Victoriei. Înăuntru se afla o declarație medicală falsificată, o cerere pentru custodie temporară și o pagină intitulată „consimțământ matern”. Semnătura mea apărea pe toate trei.

Dar adevărata lovitură era în ultima pagină.

Acolo, Andrei declara că eram predispusă la episoade de confuzie și că reprezentarea mea legală trebuia preluată de el până la naștere.

— Asta voiai să faci? am întrebat. Să mă internezi și să iei copilul?

— Voiam să te protejez.

— De cine?

— De tine însăți.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Atunci de ce ai falsificat semnătura?

În acel moment, ușa sălii se deschise. O femeie slabă, cu părul prins într-un coc și cu o mapă de carton la piept, ceru voie să intre.

— Sunt Elena Radu, notarul la care a venit domnul Popescu acum două săptămâni.

Andrei se ridică.

— Nu o cunosc.

— M-ați sunat de șapte ori după ce v-am spus că nu pot autentifica semnătura soției dumneavoastră fără prezența ei.

Elena puse pe masă o copie a registrului. La data indicată, în dreptul numelui meu scria clar: „Persoană absentă. Procedură refuzată”.

— Apoi a revenit cu doamna Marinescu și cu o semnătură deja pusă pe document, continuă ea. I-am spus că este falsă. Mi-a cerut să șterg înregistrarea.

Victoria își acoperi gura.

— Nu mi-ai spus asta.

— Pentru că nu era treaba ta să știi totul.

Judecătoarea se uită la Andrei.

— De ce ați încercat să obțineți custodia copilului nenăscut și controlul bunurilor soției?

El își trecu palma peste frunte. Costumul perfect se cutase la cot.

— Firma avea datorii. Dacă Natalia rămânea coproprietar, creditorii puteau bloca vânzarea. Aveam nevoie de semnătura ei.

— Iar copilul? întrebai eu.

Andrei se uită spre Victoria.

— Ea voia copilul. Eu aveam nevoie de cineva care să pară credibil.

Victoria făcu un pas înapoi.

— M-ai folosit.

— Te-am ținut lângă mine.

— Mi-ai spus că mă iubești.

— Ți-am spus ce trebuia să audă fiecare.

Daria strânse mâna mea.

Judecătoarea ordonă ca documentele să fie sigilate și ceru ca nașterea mea să fie însoțită de măsuri de protecție. Nu era însă o soluție pentru fiecare pericol.

Elena se apropie de mine și îmi întinse o ultimă foaie.

— Mai există ceva. În registrul firmei apare un transfer semnat ieri, prin care Andrei a cedat datoriile către o societate pe numele dumneavoastră.

Am citit rândurile de două ori.

El nu încercase doar să-mi ia copilul.

Încercase să-mi lase și ruina lui.

Apoi telefonul meu sună. Era medicul obstetrician.

— Natalia, nu vreau să te sperii, dar trebuie să vii imediat la spital. Cineva a sunat deja și a cerut să nu ți se permită externarea copilului fără acordul lui…

Andrei ridică încet privirea.

Și încă nu știa cine răspunsese la acel apel în locul lui…