PARTEA 4 — Am cerut divorțul și i-am lăsat totul soțului, iar când am spus de ce, amanta lui a încetat să zâmbească

PARTEA 4

— Eu am răspuns, spuse Victoria.

Vocea ei era atât de joasă, încât pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.

Andrei se întoarse spre ea.

— Ce ai făcut?

Victoria își șterse obrazul cu dosul mâinii. Rimelul îi lăsase o urmă întunecată sub ochi.

— Am sunat la clinică azi-dimineață. Am întrebat dacă Natalia poate fi internată fără acordul ei. Mi s-a spus că nu. Atunci am înțeles că tot ce mi-ai povestit era o minciună.

Judecătoarea o privi atent.

— De ce nu ați spus mai devreme?

— Pentru că eram convinsă că voi primi copilul.

Daria se lipi de brațul meu. I-am simțit degetele mici prin materialul rochiei.

— Iar acum? întrebă judecătoarea.

Victoria se uită la fetiță, apoi la mine.

— Acum știu că nu era vorba despre un copil. Era vorba despre tot ce putea controla el.

Andrei începu să râdă, dar râsul se frânse imediat.

— Nu poți să te întorci împotriva mea pentru o ceartă.

— Nu este o ceartă, spuse Elena Radu. Sunt documente, apeluri și o semnătură falsă.

Judecătoarea ceru să fie chemate serviciile de protecție pentru copii și medicul clinicii. Nu se grăbea. Fiecare întrebare era pusă limpede, iar fiecare răspuns era notat.

Andrei încercă să explice că firma avea nevoie de bani, că datoriile crescuseră după o investiție eșuată și că intenționase să repare totul.

— Cu banii mei? am întrebat.

— Cu bunurile noastre.

— Cu copilul meu?

Nu răspunse.

În aceeași după-amiază, am ajuns la clinica de maternitate. Pe hol mirosea a dezinfectant și a pâine caldă din cantina de la parter. Un ceas rotund ticăia deasupra recepției.

Medicul meu, Sorin Ionescu, m-a întâmpinat cu dosarul strâns la piept.

— M-a sunat cineva de pe numărul lui Andrei, spuse el. A cerut să fie trecut ca singura persoană autorizată să ia decizii pentru tine și copil.

— Și ce i-ați răspuns?

— Că nu poate face asta fără acordul tău.

Andrei ajunsese în urma noastră. Avea fața cenușie.

— Sunt tatăl copilului.

— Asta nu îți dă dreptul să controlezi pacienta, răspunse medicul.

— Natalia este vulnerabilă.

— Natalia este lucidă și a venit singură să ceară îngrijire.

Am simțit o durere ascuțită în partea de jos a abdomenului. M-am sprijinit de recepție.

Sorin își schimbă imediat tonul.

— Trebuie să intri la examinare.

— Daria rămâne cu mine?

— Da, dacă aceasta este dorința ta.

M-am uitat la fetiță.

— Rămâne.

Daria dădu din cap, dar Andrei înaintă.

— Ea este fiica mea.

— Și tocmai a fost martoră la presiuni și amenințări, spuse Elena Radu, care ne urmărise până la clinică. Nu va pleca nicăieri cu dumneavoastră în seara asta.

Andrei o privi cu ură.

— Ai distrus totul.

Elena își strânse mapa la piept.

— Nu. Am refuzat să te ajut să distrugi pe altcineva.

În salon, medicul mi-a verificat tensiunea. Era prea mare. Daria stătea pe un scaun lângă pat și desena pe spatele unei foi de observație. Iepurele ei era așezat pe genunchi.

— Natalia, întrebă ea, dacă bebelușul se naște, va trebui să pleci fără mine?

Mi s-a strâns inima.

— Nu plec nicăieri fără să mă asigur că ești în siguranță.

— Tata a spus că femeile însărcinate uită copiii care nu sunt ai lor.

— Tata a spus multe lucruri ca să te sperie.

Daria își privi iepurele.

— Eu nu te-am uitat.

Am întins mâna. Ea și-a pus palma peste a mea.

Mai târziu, când durerea s-a liniștit, am mers într-o cameră mică unde judecătoarea venise să discute măsurile urgente. Andrei stătea pe un scaun, cu mâinile între genunchi. Fără avocat, fără Victoria, fără zâmbetul sigur cu care intrase dimineața.

— Îți pot explica, spuse el.

— Ai avut ore întregi să explici.

— Am fost speriat.

— De ce?

— De faliment. De faptul că pierd firma. De faptul că Victoria pleacă.

— Și ai ales să-mi iei copilul.

— Am crezut că, dacă vei fi declarată instabilă, totul va fi mai simplu.

Am simțit copilul mișcându-se sub palmă.

— Pentru cine?

Andrei coborî privirea.

— Pentru mine.

A fost cel mai sincer lucru pe care îl spusese în acea zi.

Judecătoarea stabilise ca el să nu se apropie de mine sau de Daria fără supraveghere și ca toate bunurile să fie protejate până la verificarea datoriilor. Dar nu se opri acolo.

— Domnule Popescu, transferul de ieri către societatea pe numele soției dumneavoastră nu este valabil. Ați folosit datele ei fără consimțământ. Totuși, obligațiile firmei există. Ele vor fi cercetate separat.

Andrei se uită la mine.

— Dacă firma se prăbușește, pierd tot.

— Firma ta nu este copilul meu, am răspuns.

Victoria apăru la ușă. Ținea geanta roșie în ambele mâini.

— Am adus ceva.

Judecătoarea îi făcu semn să se apropie. Victoria scoase din geantă ultima pagină pe care Daria o menționase. Nu era un act de custodie.

Era un contract prin care Andrei îi promisese Victoriei casa, mașina și o sumă mare de bani după nașterea copilului.

În schimb, ea trebuia să depună mărturie că Natalia avea crize, că își refuza tratamentul și că îl amenințase pe Andrei.

Victoria îl privi.

— Mi-ai promis că vom crește copilul într-o casă adevărată.

— Nu aveai dreptul să iei foaia.

— Daria a luat-o. Eu doar am păstrat-o.

Fetița se uită la ea cu teamă.

— Ai spus că sunt rea.

Victoria îngenunche la distanță.

— Am fost rea cu tine. Îmi pare rău.

— De ce?

— Pentru că am vrut ceva care nu-mi aparținea și am crezut un bărbat care nu spunea adevărul nimănui.

Daria nu se apropie. Dar nici nu plecă.

Acesta a fost singurul semn că o auzise.

În noaptea aceea, Andrei și-a pierdut dreptul de a administra conturile firmei. Creditorii au blocat tranzacția, iar contractul către Victoria a devenit inutil. Casa nu mi-a revenit ca un premiu; am refuzat să rămân în ea. Prea multe camere păstrau urmele vieții pe care el o prefăcuse.

Am ales un apartament mic lângă clinica unde lucram ca arhitectă. Nu era plătit de Andrei. A fost închiriat de mine, din economiile pe care încă nu reușise să le atingă.

Dar înainte să plec, m-am întors la biroul lui pentru lucrurile Dăriei.

Pe raft se afla un dosar cu desene, câteva cărți și o cutie de creioane. În sertarul de jos am găsit iepurele de pluș, acolo unde îl ascunsese înainte să ajungă la tribunal. Daria îl luase doar pentru că găsise singură cusătura desfăcută.

— L-am reparat eu, spuse ea.

— De aceea cusătura are altă ață?

— Nu aveam ață galbenă. Am folosit ce am găsit în trusa bunicii.

Am mângâiat urechea iepurelui.

— Ai fost foarte curajoasă.

— Mi-a fost frică.

— Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.

M-am oprit înainte să spun mai mult. Nu voiam să transform durerea ei într-o lecție.

Daria se uită spre biroul unde Andrei exersase numele meu.

— Natalia, el o să mai spună că mint?

Am tras scaunul lângă ea.

— Poate că va încerca. Dar nu vei mai fi singură când o va face.

— Pot să-i spun tată?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât orice document.

— Poți să-i spui cum simți tu. Eu nu voi decide în locul tău.

— Dar pot să stau cu tine?

— Da.

În dimineața următoare, m-am întors la clinică pentru control. Andrei nu avea voie să intre, dar Victoria a venit până la recepție. Nu purta brățara aurie. Ținea în mână declarația semnată de ea și o lăsă pe tejghea.

— Voi spune tot ce știu, zise.

— De ce?

— Pentru că dacă tac, Daria va crește crezând că adulții pot face orice unui copil doar fiindcă au bani.

Am privit foaia.

— Nu o faci pentru mine.

— Nu. O fac pentru ea.

A fost prima alegere sinceră pe care o făcuse în fața mea.

Copilul s-a născut două săptămâni mai târziu, înainte de zorii zilei. Daria stătea pe un fotoliu din salon, cu iepurele în brațe, iar când am auzit primul plâns, și-a acoperit fața cu palmele.

— E băiat? întrebă ea.

— Da.

— Are nume?

Am privit copilul adormit pe pieptul meu. Pentru el renunțasem la casă, la bani și la tot ce crezusem că ne ține împreună. Dar nu renunțasem la adevăr.

— Îl cheamă Matei.

Daria se apropie încet.

— Pot să-i arăt iepurele?

— Numai dacă îl ții departe de fața lui.

Ea zâmbi pentru prima dată după multe săptămâni și ridică jucăria lângă păturica albastră.

În ziua în care am ieșit din clinică, nu am luat cu mine dosarul lui Andrei, contractul fals sau documentele care îi dezvăluiau minciunile. Le-am lăsat sigilate, acolo unde fiecare semnătură urma să fie cercetată.

Am luat doar geanta Dăriei, scaunul auto și iepurele cu cusătura făcută din ață nepotrivită.

Înainte să coborâm, Daria s-a oprit lângă recepție.

— Natalia?

— Da?

— Dacă tata întreabă unde suntem, ce îi spunem?

Am privit spre Matei, apoi spre mâna ei mică, lipită de mâneca mea.

— Îi spui adevărul.

— Care adevăr?

Daria își strânse iepurele la piept și răspunse fără să se uite înapoi:

— Că nu mai poate lua nimic de la noi.