PARTEA 4 — Sora mea mi-a mulțumit pentru vila de lux, iar după replica mea tata a scăpat stiloul din mână

PARTEA 4

— De cineva care are acces la certificatul tău de naștere și la parola pe care ai folosit-o în copilărie…

Oana a lăsat telefonul pe masă. În birou, nimeni nu s-a mișcat.

Daria a început să plângă fără zgomot. Broșura vilei i se desfăcea între degete, iar o fâșie lucioasă s-a rupt de pe copertă.

— Nu eu am trimis cererea, a spus ea.

Tata s-a întors spre ea atât de repede, încât scaunul din spatele lui s-a răsturnat.

— Taci.

Mama l-a privit ca și cum abia atunci îl vedea.

— Mircea, ce ai făcut?

— Nu am făcut nimic fără să fie nevoie.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

El și-a trecut mâna peste gură. Sub unghia de la degetul mare avea o dungă neagră de cerneală.

Oana a deschis mesajul primit de la administratorul fondului. Cererea fusese transmisă printr-un portal vechi, folosit cu ani în urmă de tatăl meu pentru documentele familiei. Fusese introdusă cu datele mele, dar confirmarea finală provenea de pe telefonul mamei.

Mama a făcut un pas înapoi.

— Eu nu știu parola.

— Ba da, a spus Daria încet.

Toți s-au uitat la ea.

— Tata mi-a cerut telefonul sâmbătă seara. A spus că trebuie să trimită o invitație pentru vizionarea vilei. Apoi mi-a spus să nu pun întrebări.

— De ce nu ai spus asta? am întrebat.

Daria și-a ridicat fața umedă.

— Pentru că am crezut că totul era pentru mine. Pentru prima dată, tata îmi oferea ceva fără să-mi ceară să mă compar cu tine.

Replica ei l-a lovit mai tare decât orice acuzație. A apucat spătarul unui scaun ca să nu cadă.

— Am vrut doar să repar lucrurile, a spus el.

Petru a râs scurt, fără bucurie.

— Nu ai vrut să repari. Ai vrut să ascunzi.

În următoarea oră, adevărul s-a desfăcut bucată cu bucată. Cu ani înainte, tata folosise economiile firmei pentru o investiție riscantă într-un proiect hotelier. Când proiectul se prăbușise, împrumutase bani de la trei persoane și îi mutase printr-o societate deschisă pe numele mamei. Îi promisese că va recupera totul înainte ca cineva să afle.

Nu recuperase nimic.

Vila nu era pentru Daria. Era garanția unei vânzări rapide. Tata voia să cumpere proprietatea cu banii mei, să o treacă temporar pe numele surorii mele și să o vândă după renovare. Diferența urma să acopere datoriile. Dacă planul eșua, el ar fi rămas fără firmă, dar și-ar fi pierdut totodată reputația.

Când Oana a terminat de citit documentele, Daria și-a scos brățara de la încheietură și a așezat-o pe masă.

— Am ceva ce trebuie să vezi, Irina.

Din interiorul brățării a scos un mic cartonaș laminat. Era un bilețel scris de tata, cu instrucțiuni despre parola mea, data nașterii și numărul contului. Daria îl găsise în buzunarul hainei lui cu o seară înainte.

— De ce mi-l dai acum?

— Pentru că vila nu m-ar fi făcut fericită. Doar m-ar fi făcut datoare.

Tata s-a întors spre ea.

— După tot ce am făcut pentru tine?

— Ai făcut asta pentru tine.

A urmat ceva mai greu decât furia: privirea mamei. Se uita când la mine, când la hârtii, iar mâinile îi tremurau peste poșetă.

— Am știut de datorii, a spus ea. Nu de falsificare. Am semnat actele firmei pentru că mi-a spus că era o formalitate. Când am aflat că a folosit numele meu, mi-a fost rușine.

— Și ai tăcut, am spus.

— Da.

Nu am putut să o iert atunci. Dar nu am mai putut nici să pretind că tata era singurul vinovat.

La patru și jumătate, Oana a transmis administratorului fondului toate documentele. Tranzacția a fost anulată. Vânzătorul vilei a primit notificarea și a cerut despăgubiri de la firma tatălui meu, nu de la mine. Conturile societății au fost blocate pentru verificarea transferurilor, iar contractele ascunse au ajuns la instituțiile fiscale.

Nu a existat o scenă spectaculoasă în care cineva să fie scos din clădire. Tata a pierdut ceva mai important pentru el: posibilitatea de a controla povestea.

În aceeași seară, a venit la mine în parcarea din spatele biroului. Nu mai purta cravata. Ținea în mână cheia vilei, pe care agentul i-o dăduse pentru vizionări.

— Pot să-ți explic, a spus.

— Ai avut ani întregi la dispoziție.

— Nu am vrut să-ți iau banii.

— Ai falsificat semnătura mea.

— Am crezut că după ce rezolvam datoria îți voi da totul înapoi.

— Și dacă nu reușeai?

A privit cheia. Era lungă, aurie și prea strălucitoare pentru palma lui tremurândă.

— Atunci aș fi găsit altă cale.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept, nu pentru bani, ci pentru copilul care îl privise mereu ca pe un om capabil să repare orice.

— Tata, nu ai vrut să cumperi o casă pentru Daria. Ai vrut să cumperi timp pentru tine.

El a închis ochii.

— Da.

A fost singurul răspuns sincer pe care mi-l dăduse.

I-am cerut cheia. Nu pentru vilă. Pentru că trebuia să o returnez agentului și să închid tranzacția în mod oficial. Tata mi-a întins-o, iar metalul rece mi-a apăsat în palmă.

— Ce vei face cu fondul? a întrebat.

— O parte va merge într-un centru pentru copii care ies din sistemul de protecție. Bunicul finanța unul înainte să moară. O parte va rămâne pentru mine. Iar restul îl voi folosi ca să cumpăr clinica mică unde lucrează Daria, dacă ea mai vrea să lucreze acolo.

Daria, care aștepta lângă mașină, a ridicat capul.

— Nu vreau să-mi cumperi nimic.

— Nu ți-o cumpăr ție. O cumpăr pentru oamenii pe care îi ajuți. Tu poți decide dacă rămâi.

Sora mea a început să plângă.

— De ce mai faci asta după tot ce am făcut?

— Pentru că nu vreau ca greșelile lui să-ți hotărască viața.

Mama a venit lângă noi. Nu m-a îmbrățișat. Doar mi-a întins un plic subțire, cu marginile îndoite.

— Sunt actele firmei. Am găsit copii în dulapul lui. Nu știu dacă te ajută.

Oana avea să descopere în acele hârtii și ultimele transferuri, inclusiv plățile făcute notarului care certificase semnătura falsă. Datorită lor, tata nu a mai putut susține că fusese o neînțelegere. A trebuit să vândă firma, să renunțe la mașină și să negocieze personal cu oamenii pe care îi mințise.

Nu l-am însoțit.

Mama a ales să se mute într-un apartament mic și să depună mărturie despre documentele semnate. Nu s-au despărțit imediat, dar căsnicia lor nu a mai fost o alianță împotriva mea.

Daria a refuzat vila, iar agentul a returnat cheia proprietarului. Clinica a rămas deschisă, însă cu un contract nou, scris de Oana și semnat de Daria, nu de tata.

Câteva zile mai târziu, am mers singură la centrul bunicului. În biroul lui, pe perete, era încă fotografia stejarului pe care îl plantase în curte. Am pus cheia mică de alamă lângă registrul donațiilor și am deschis prima pagină.

La rubrica „destinația fondurilor”, am scris numele copiilor care aveau nevoie de un început sigur.

Apoi telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Daria: „Avem primul copil înscris la program. Îi spunem că banii bunicului tău au ajuns până aici?”

Am zâmbit și am răspuns: „Spune-i că stejarul a prins rădăcini.”

În curtea centrului, Daria a prins cheia cu stejar gravat de un cui de pe panoul vechi al donațiilor, iar metalul a sunat clar peste râsetele copiilor.

— Irina, vino să vezi cine a sosit.

Am ridicat privirea.

Pe treptele centrului, un băiat ținea strâns un ghiozdan prea mare pentru umerii lui.

Daria i-a întins mâna, iar el a privit cheia care strălucea deasupra registrului.

— A cui este casa asta? a întrebat.

I-am răspuns înainte ca cineva să apuce să vorbească:

— A celor care încă nu și-au găsit locul.