PARTEA 4 — Mi-au poruncit să-mi scot copilul din camera milionarului muribund, dar când el mi-a strâns pătura, nepotul lui a pălit

PARTEA 4

Adresa era a unui atelier abandonat de lângă vechiul depou, iar data era chiar ziua aceea.

Sub nume scria: „Matei Radu, mecanicul care a schimbat plăcuțele de frână”.

Am ridicat privirea.

—Cine este Matei Radu?

Gonzalo a închis ochii. Sanda și-a dus mâna la gât. Iulia a făcut un pas înapoi.

Mauricio, încă întins lângă căruciorul răsturnat, a zâmbit cu buza crăpată.

—Nu contează. Nu mai apuci să-l găsești.

—Ba contează, am spus.

Am luat telefonul de pe masă și am sunat la numărul scris pe filă. A răspuns un bărbat după al treilea apel.

—Cine e?

—Mariana Salcedo. Am găsit declarația despre accidentul lui Andrés.

Tăcere.

—Unde ai găsit-o?

—În casa lui Gonzalo Alcázar.

Respirația bărbatului s-a schimbat.

—Atunci înseamnă că încă trăiește.

Gonzalo a deschis ochii.

—Matei, a șoptit.

—Vino la clinică, am spus. Acum.

—Nu pot.

—Soțul meu a murit din cauza ta.

—Nu eu am decis.

—Atunci vino și spune cine a decis.

Am închis telefonul fără să știu dacă va apărea. Dar în acel moment nu mai exista cale de întoarcere.

Mauricio s-a ridicat cu greu.

—Crezi că o hârtie veche te va salva? Compania este a mea. Conturile sunt sub controlul meu. Dacă unchiul moare în noaptea asta, toată lumea va spune că ai fost lângă el.

—De aceea ai vrut să mă faci să semnez declarația.

—Voiam să te protejez.

—Nu. Voiiai să mă transformi în țap ispășitor.

Barragán a încercat să iasă, dar Iulia i-a pus registrul în față.

—Rămâi aici.

Doctorul a privit foile și a început să tremure.

—Mauricio mi-a promis că îmi va plăti datoriile.

—Și pentru asta ai injectat un om care te auzea? am întrebat.

Barragán s-a uitat spre Gonzalo.

—Nu știam că este conștient.

—Ai știut, a spus Gonzalo. Ți-am mișcat degetele.

În acel moment, Gonzalo a tușit violent. Respirația i s-a blocat, iar Leo a început să plângă în brațele mele. Pentru o clipă, am crezut că îl pierdem.

—Sunați la ambulanță! am strigat.

—Dacă îl duci, moare până ajunge acolo, a spus Barragán.

Iulia i-a smuls geanta și a deschis-o. Înăuntru erau fiole identice cu cea din perfuzie.

—Atunci spune ce antidot trebuie folosit.

—Nu există antidot simplu.

—Există, a intervenit o voce din ușă.

Matei Radu intrase fără să-l auzim. Avea mâinile murdare de vaselină și o cicatrice lungă pe obraz. Ținea o geantă de pânză și un dosar sub braț.

—Eu am fost mecanicul. Am schimbat frânele, dar nu cu unele defecte. Mauricio a adus alte plăcuțe și m-a amenințat că îmi omoară fiica dacă vorbesc.

Mauricio s-a repezit spre el.

Matei l-a împins înapoi.

—Am tăcut doisprezece ani. Nu mai tac pentru tine.

Apoi i-a întins Iuliei o fotografie cu plăcuțele de frână și o chitanță de la magazinul de piese. Pe spate era numărul camionului lui Andrés.

Gonzalo a privit fotografia și a început să plângă fără zgomot.

—De ce ai păstrat-o? am întrebat.

—Pentru că într-o zi urma să-mi fie rușine că am supraviețuit, a spus Matei. Și pentru că soțul tău mi-a cerut să nu las adevărul să moară odată cu el.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Medicii de la clinica privată au sosit după douăzeci de minute. Barragán le-a spus tot ce știa, iar Iulia le-a explicat ce substanță fusese administrată. Gonzalo a fost stabilizat înainte ca toxina să-i oprească inima.

Mauricio nu a fost dus nicăieri în acea seară. A rămas în hol, între contabilii companiei și membrii familiei chemați în grabă, privind cum documentele lui erau puse pe masă unul câte unul.

Când a văzut transferurile, unchiul lui a vorbit din pat.

—Semnez revocarea tuturor drepturilor lui.

Avocata a înghițit în sec.

—Domnule Alcázar, nu trebuie să luați o decizie acum.

—Am luat-o cu ani în urmă. Doar că mi-a fost frică să o recunosc.

Mauricio a privit spre mine.

—Tu ai făcut asta.

—Nu. Tu ai lăsat toate urmele.

—Fără mine, compania moare.

Gonzalo a întors capul spre el.

—Compania poate muri. Un om nu trebuia să moară pentru ea.

A doua zi, Gonzalo a transferat o parte din bani într-un fond pentru familiile șoferilor răniți la muncă. Restul a mers către datoriile medicale ale lui Andrés și către tratamentul lui Leo. Nu mi-a oferit bani ca să tac. A înțeles, în sfârșit, că unele lucruri nu se repară cu un cec.

Mi-a oferit însă ceva mai greu: numele lui în declarația despre accident.

L-am întrebat dacă este pregătit să piardă tot.

—Am pierdut deja, mi-a răspuns. Doar că am continuat să trăiesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

Mauricio a pierdut compania înainte să piardă libertatea. Conturile i-au fost înghețate, iar angajații care îl ascultaseră au depus mărturie. Barragán a predat registrul și a acceptat să explice fiecare injecție. Matei a primit protecție pentru fiica lui și un loc de muncă la o firmă care nu-i aparținea lui Gonzalo.

Iar eu am rămas lângă patul lui Gonzalo încă trei zile.

Nu pentru că îl iertasem.

Pentru că, atunci când își putea mișca mâna, trebuia să fie acolo când citeam cu voce tare declarația lui despre Andrés.

În ultima seară, Leo a adormit pe covor, cu medalionul de aramă prins între degete. Gonzalo a privit copilul mult timp.

—Crezi că tatăl lui m-ar fi iertat?

Am împăturit documentul.

—Nu știu. Dar știu că nu v-ar fi lăsat să muriți fără să spuneți adevărul.

Gonzalo a zâmbit trist.

—Asta semăna cu el.

—Da.

Am luat medalionul din mâna lui Leo și l-am așezat peste declarația semnată de Gonzalo. Micul tren de aramă a scos același clinchet care mă trezise în noaptea aceea.

Gonzalo a închis ochii.

—Mariana?

—Da?

—Când va întreba copilul tău cine a fost tatăl lui, spune-i că a existat un om care a încercat să mă oprească din a fugi de ce făcusem.

M-am uitat la Leo, apoi la semnătura de pe hârtie.

—Nu, domnule Alcázar. Îi voi spune că tatăl lui a fost omul care v-a obligat să coborâți din tren înainte să ajungeți la capăt.

Pentru prima dată, Gonzalo a râs fără să se prefacă.

În aceeași clipă, medalionul a atins cerneala încă umedă de pe declarație, iar urma mică de aramă a rămas chiar peste numele lui Andrés.