I-am cerut bani pentru o pereche de blugi, iar răspunsul soțului meu de fapt m-a făcut să-mi ridic privirea și el a amuțit

În dimineața în care am găsit pe frigider un bilețel cu suma pe care trebuia să i-o „datorez” lui Ștefan, ceașca mi-a scăpat din mână și s-a spart lângă picioarele mele.

Hârtia era prinsă cu magnetul în formă de lămâie pe care îl cumpărasem într-o excursie la mare. Pe ea, cu pix albastru, erau trecute câteva rânduri: jumătate din întreținere, mâncare, internet, detergent și „folosirea apartamentului”. La sfârșit, Ștefan scrisese suma: douăzeci și șapte de mii de lei.

Am recitit-o de trei ori.

Apartamentul era al meu. Îl primisem de la bunica, cu mult înainte să-l cunosc pe el. Ștefan locuia acolo de doi ani și câștiga de trei ori mai mult decât mine. Totuși, în dimineața aceea, mă făcuse să mă simt chiriașă în propria casă.

— Ce înseamnă asta? am întrebat când a ieșit din dormitor.

Ștefan și-a ajustat ceasul metalic și a privit întâi bilețelul, apoi cioburile de pe podea.

— Înseamnă că trebuie să fim corecți.

— Corecți? Tu câștigi o sută douăzeci de mii pe lună. Eu câștig patruzeci. Și tu îmi ceri bani pentru apartamentul meu?

— Nu-ți cer. Îți spun cât te costă partea ta din viața asta.

Avea vocea calmă. Asta m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.

Cu o seară înainte îi cerusem zece mii de lei pentru o pereche de blugi și pentru câteva lucruri de care aveam nevoie. Blugii mei vechi nu se mai închideau, iar la rădăcini îmi crescuseră fire albe. Îi cerusem banii în timp ce el stătea întins pe canapeaua mea, cu picioarele pe masa mea și cu șosetele lui găurite lângă perna mea decorativă.

— Slăbește, îmi răspunsese fără să ridice ochii din telefon. De ce să cheltuiesc bani pe tine? Ești adultă și lucrezi.

Atunci înghețasem cu ceașca în mână. Cafeaua avea o peliculă subțire la suprafață, ca un ochi care mă privea fără milă.

— Sunt femeia cu care trăiești, Ștefan.

— Asta nu înseamnă că trebuie să te întrețin ca pe o prințesă.

Am dormit aproape deloc. Dimineața, lângă bilețel, am găsit și factura pentru energia electrică. Era subliniată cu roșu, deși eu o plătisem deja cu două zile înainte.

La ora opt și jumătate, în bucătărie, frigiderul a bâzâit, iar Ștefan și-a turnat cafea din ibricul pe care îl cumpărasem eu.

— Nu mai găti pentru mine, dacă te deranjează atât de tare, a spus el.

— Nu despre gătit e vorba.

— Ba exact despre asta e. Crezi că pentru că speli și faci mâncare am dreptul să-ți plătesc hainele?

Mi-am strâns degetele în jurul marginii mesei. Lemnul avea o zgârietură adâncă, făcută când mutasem singură biblioteca.

— Tu cum îți permiți cămăși noi în fiecare săptămână?

— Pentru că muncesc la birou. Trebuie să arăt decent.

— Iar eu lucrez opt ore pe zi de acasă, plus fac totul aici.

— Atunci nu mai sta acasă.

Cuvintele au rămas între noi ca un obiect greu.

În sufragerie, laptopul meu era deschis pe proiectul pe care trebuia să-l termin până la prânz. Trei ani îl susținusem când își schimbase serviciul, îi făcusem mesele, îi pregătisem hainele și îi plătisem ratele într-o lună în care rămăsese fără bani. Nu ținusem niciodată socoteala.

El o ținuse.

— Ștefan, de când ai început să-mi ceri bani pentru aerul din casa asta?

Și-a luat telefonul de pe masă.

— De când mi-am dat seama că tu confunzi iubirea cu obligația.

Atunci am râs. Un râs scurt, uscat, care m-a speriat chiar și pe mine.

— Iar tu confunzi generozitatea cu dreptul de proprietate.

Fața lui s-a încordat.

— Ai grijă cum vorbești.

— De ce? O să mă dai afară din apartamentul meu?

Ștefan a făcut un pas spre mine. Pe mâna lui stângă, ceasul metalic a prins lumina de la geam.

— Nu mă provoca, Lena.

În clipa aceea, telefonul lui a vibrat pe blat. Ecranul s-a aprins, iar eu am văzut doar primele cuvinte ale mesajului: „Azi trebuie să rezolvi cu ea. Nu mai pot aștepta.”

Ștefan a apucat telefonul prea târziu. Privirea mea se oprise deja pe numele expeditorului, iar mâna lui, întinsă către sertarul în care își ținea actele, a rămas suspendată…

PARTEA 2

…a rămas suspendată, iar eu am făcut un pas înainte.

— Cine este Mara?

Ștefan a strâns telefonul în palmă.

— O colegă.

— Colegele tale nu-ți scriu că nu mai pot aștepta să „rezolvi cu mine”.

Era ora nouă fără un sfert, iar lumina rece din bucătărie făcea fiecare fir alb de la tâmplele mele să pară mai vizibil. Ștefan și-a pus haina peste cămașă, fără să se grăbească.

— Ai citit un mesaj care nu era pentru tine.

— Locuiești în casa mea. Nimic din ce se întâmplă aici nu este atât de simplu.

A zâmbit fără veselie.

— Casa ta? Interesant. De doi ani vorbim despre noi, iar când te superi, devin musafir.

— Tu ai transformat relația noastră într-un tabel cu datorii.

Ștefan a luat bilețelul de pe frigider și l-a mototolit. Magnetul în formă de lămâie a căzut pe podea, cu o mică pocnitură de plastic.

— Dacă nu-ți convine, vinde apartamentul și ne luăm unul împreună.

Mi s-a strâns stomacul.

— Nu vreau să vând nimic.

— Pentru că ții mai mult la pereții ăștia decât la mine?

— Pentru că este singurul lucru care a rămas al meu.

A plecat trântind ușa. Vibrația ei a făcut să se miște fotografiile de pe hol. Într-una dintre ele eram noi doi la munte, cu obrajii roșii și brațele în jurul celuilalt. M-am uitat la chipul lui de atunci și am înțeles că nu-mi era dor de Ștefan. Îmi era dor de omul pe care crezusem că îl văd.

La ora unsprezece, am mers la agenția bancară din apropierea pieței. Aveam în geantă un dosar verde, un pix cu capac crăpat și o listă cu toate plățile pe care le făcusem în ultimele șase luni. Nu știam exact ce căutam. Știam doar că, dacă mă întorc acasă fără un răspuns, voi începe din nou să mă îndoiesc de mine.

Funcționara, o femeie cu o broșă aurie prinsă la guler, a tastat numele meu și s-a uitat la ecran.

— Doamnă Popescu, există o solicitare recentă pe contul dumneavoastră.

— Ce fel de solicitare?

A ezitat.

— Schimbare de date de contact și cerere pentru un credit de nevoi personale.

Degetele mi s-au răcit.

— Eu nu am cerut niciun credit.

— Solicitarea a fost făcută electronic, folosind datele dumneavoastră de identificare.

— Cine a semnat?

Broșa ei a scânteiat când s-a aplecat spre monitor.

— Nu pot comunica detalii fără verificări. Dar cererea este încă în așteptare.

Am ieșit din bancă la prânz, cu o foaie ștampilată în mână. Piața mirosea a pâine caldă și a asfalt umed. Am sunat-o pe sora mea, Irina, dar nu mi-a răspuns. Apoi am format numărul doamnei Vera, administratora blocului.

— Lena, trebuie să vii să vezi ceva, mi-a spus ea imediat.

— Ce anume?

— Ștefan a fost aici ieri seară. M-a întrebat ce acte îți trebuie ca să-l treci coproprietar.

Am strâns foaia până când marginea ei mi-a intrat în palmă.

— Ce i-ai spus?

— Că nu știu și că nu semnez nimic. Dar nu asta e tot. A venit și un bărbat de la o firmă de evaluare.

La ora unu, în camera mică a administrației, Vera mi-a întins registrul de vizitatori. Cerneala neagră era încă lucioasă pe ultima pagină. Numele lui Ștefan apărea lângă o adresă pe care nu o recunoșteam: strada Lalelelor, numărul optsprezece.

— A spus că apartamentul este al vostru, mi-a explicat Vera.

— Nu este al nostru.

— Știu. Tu mi-ai arătat actele când ai schimbat țevile.

Când am ajuns acasă, Ștefan era deja acolo. Pe masa din sufragerie se afla o mapă maro, iar lângă ea, o cheie nouă prinsă de un breloc roșu.

— Ai fost la bancă, a spus el.

Nu era o întrebare.

— Ai cerut un credit în numele meu?

Pentru o secundă, ceva i-a trecut prin ochi. Nu vinovăție. Calcul.

— Trebuia să facem rost de bani.

— Pentru ce?

— Pentru viitorul nostru.

Am deschis mapa. Prima pagină era un contract de rezervare pentru un apartament de pe strada Lalelelor. Cumpărătorii erau trecuți ca Ștefan Ionescu și Mara Dobre.

În hol, ceasul de perete a bătut de două ori.

— Mara nu este colega ta, am spus.

— Lena, ascultă-mă.

— Nu. De data asta vorbești tu.

Și atunci a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A îngenuncheat lângă masă și a deschis sertarul cu actele, scoțând un plic subțire cu sigiliul notarului. Când a desfăcut clapa, am văzut numele meu pe prima pagină și semnătura de sub el.

Nu era semnătura mea.

Dar era aproape perfectă.

Ștefan a ridicat privirea.

— Dacă vrei să știi cât de departe am ajuns, citește ultima pagină…

PARTEA 3

…ultima pagină tremura între degetele mele. Cerneala neagră forma o frază simplă: „Subsemnata Elena Popescu solicit introducerea domnului Ștefan Ionescu în drepturile de coproprietar asupra imobilului.”

Sub ea era o semnătură care semăna cu a mea, dar litera „L” era prea înaltă. Bunica îmi spusese mereu că se recunoaște un om după felul în care își apără prima literă.

— Ai falsificat asta, am spus.

— Nu dramatiza.

— Ai falsificat un act pentru apartamentul meu.

— Am plătit renovări.

— Ai cumpărat vopsea și ai schimbat bateria de la chiuvetă.

Ștefan s-a ridicat. Plicul a alunecat pe masă și a lovit cheia cu breloc roșu.

— Eu am construit viața asta cu tine!

— Ai construit-o pe banii mei, pe munca mea și pe ideea că eu nu voi verifica niciodată nimic.

În acel moment, soneria a sunat. Era Vera, cu un bărbat scund, în vârstă, care ținea sub braț o cutie de carton legată cu sfoară.

— El este domnul Radu, fostul administrator al firmei unde lucrează Ștefan, mi-a spus Vera. A insistat să vorbească direct cu tine.

Ștefan a pălit.

— Nu ai ce căuta aici, Radu.

Bărbatul a pus cutia pe masă. Sfoara era uzată, iar pe carton se vedea o pată de ulei.

— Ba am, a răspuns el. Am tăcut destul.

M-am uitat la Ștefan.

— Ce conține cutia?

Radu a desfăcut nodul cu degetele tremurânde.

— Copii ale ordinelor de plată. Ștefan nu câștigă o sută douăzeci de mii. Câștigă aproape două sute. Diferența era trecută ca primă de performanță și ajungea, lună de lună, într-un cont deschis pe numele mamei lui.

Ștefan a izbucnit:

— Sunt banii mei!

— Banii tăi, poate, dar nu explica de ce ai spus că nu poți plăti mâncarea în timp ce ai transferat două sute de mii pentru avansul de pe strada Lalelelor, a spus Radu.

Mara era partenera lui de afaceri, dar și femeia cu care Ștefan locuia deja în weekenduri. Apartamentul nou nu era pentru „viitorul nostru”. Era pentru ei doi. Creditul cerut în numele meu trebuia să acopere restul avansului.

Mi s-a făcut greață.

— De ce ai venit abia acum?

Radu a privit cutia.

— Pentru că Ștefan m-a concediat când am refuzat să aprob transferurile. Am păstrat copii fiindcă știam că, într-o zi, va încerca să dea vina pe altcineva.

Ștefan a făcut un pas spre el.

— Dacă deschizi gura, pierzi tot.

— Eu deja am pierdut serviciul. Tu ești cel care încă mai are ceva de pierdut.

Vera a pus pe masă registrul cu vizitatori și a arătat spre adresa apartamentului.

— Evaluatorul a venit cu Ștefan și cu Mara. I-am auzit spunând că după semnarea actelor, Lena va fi convinsă că a fost doar o neînțelegere.

Am privit din nou falsa mea semnătură.

— N-ai vrut niciodată să fii partenerul meu.

Ștefan și-a coborât vocea.

— Am vrut să nu plec cu mâna goală.

Aceasta a fost mărturisirea lui. Nu un accident. Nu o confuzie. Un plan.

În aceeași clipă, telefonul meu a sunat. Era banca. Funcționara cu broșa aurie vorbea repede.

— Doamnă Popescu, cererea de credit a fost retrasă, dar există o a doua solicitare, depusă în această dimineață. De data aceasta, pentru transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului.

Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

— Cine a depus-o?

A urmat o pauză.

— Persoana care a venit cu procura dumneavoastră. Și procura a fost autentificată ieri, la ora șaptesprezece și patruzeci.

M-am uitat la Ștefan. El privea cheia roșie de pe masă, iar chipul lui se schimbase.

Procura fusese autentificată cu actele mele. Dar în ziua precedentă, la ora șaptesprezece și patruzeci, eu eram la ședința online cu trei clienți. Aveam martori.

— Mai este cineva implicat, am șoptit.

Din difuzorul telefonului s-a auzit vocea funcționarei:

— Doamnă Popescu, notarul tocmai ne-a trimis numele persoanei care a depus documentele. Este cineva pe care îl cunoașteți…