PARTEA 4 — I-am cerut bani pentru o pereche de blugi, iar răspunsul soțului meu de fapt m-a făcut să-mi ridic privirea și el a amuțit

PARTEA 4

…cineva pe care îl cunoașteți, a spus funcționara, iar în cameră nimeni nu s-a mișcat.

— Spuneți-mi numele, am cerut.

— Irina Popescu.

Telefonul aproape mi-a alunecat din mână.

Irina era sora mea.

Ștefan și-a ridicat brusc capul.

— Vezi? Ea a făcut totul. Eu doar am încercat să repar situația.

L-am privit fără să înțeleg. Timp de câteva secunde, toate lucrurile s-au amestecat: apelul la care Irina nu răspunsese, suma cerută de Ștefan, procura, apartamentul de pe strada Lalelelor și chipul surorii mele din fotografia de pe raft.

— Irina nu ar face asta, am spus.

Radu a scos din cutie o altă foaie.

— Atunci trebuie să citești asta.

Era un extras din registrul notarului. Irina nu apăruse acolo ca persoană care vindea sau cumpăra. Apăruse ca martoră la identificarea mea.

— A folosit numele ei ca să pară credibil, a spus Radu.

Ștefan a întins mâna după document.

— Nu știi despre ce vorbești.

— Știu suficient. Am verificat când am văzut că pe procură apare o martoră care nu fusese prezentă.

Am sunat-o din nou pe Irina. De data aceasta a răspuns. În spatele vocii ei se auzea un motor și un semnal de trecere.

— Lena?

— Ai fost ieri la notar?

A tăcut.

— Irina, răspunde-mi.

— Nu la notarul lui Ștefan.

Mi-am închis ochii.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că am fost la alt notar. Ștefan m-a căutat acum două săptămâni. Mi-a spus că vrei să vinzi apartamentul și că ești prea obosită să te ocupi de acte. Mi-a cerut o copie după buletinul tău, pretinzând că trebuie să confirme ceva pentru bancă.

Ștefan a făcut un pas spre telefon.

— Irina, nu spune prostii.

— Te aud, Ștefan. Și nu mai vreau să te aud niciodată în casa surorii mele.

Vocea ei s-a frânt, dar a continuat:

— Ieri am mers la notar ca să verific dacă există vreo procură pe numele meu. Am descoperit că cineva încercase să folosească datele mele ca să confirme identitatea Lenei. Am depus o declarație că nu am semnat nimic. Notarul a trimis totul băncii în această dimineață.

Am simțit cum aerul revine în cameră.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că voiam să fiu sigură. Și pentru că mi-a fost rușine că i-am dat copia actului tău.

M-am uitat la Ștefan. Pe gulerul cămășii avea o scamă albă. Un detaliu banal, absurd, care m-a făcut să realizez cât de mult timp petrecusem observând lucruri mici pentru a evita adevărul mare.

— Ai primit copia de la Irina, ai folosit-o pentru credit, apoi ai încercat să transferi apartamentul, am spus.

— Nu așa s-a întâmplat.

— Atunci cum?

A deschis gura, dar răspunsul nu a venit. Radu a împins spre mine un dosar subțire.

Înăuntru erau extrasele bancare și un contract de rezervare. Ultima pagină conținea o clauză care m-a făcut să-mi pierd echilibrul: dacă transferul apartamentului se realiza, banii obținuți urmau să fie virați către firma lui Ștefan, nu către mine.

El nu voia doar să plece.

Voia să-mi ia singura plasă de siguranță și să transforme banii în capital pentru afacerea lui cu Mara.

— Ai spus că ai plătit renovările, am murmurat.

— Am investit în relația noastră.

— Ai investit în plecarea ta.

Ștefan a lovit cu palma în masă. Cheia cu breloc roșu a sărit și a căzut pe podea.

— Am făcut ce trebuia să fac! Tu ai devenit leneșă, neglijentă, mereu nemulțumită. Eu nu pot construi ceva cu o femeie care se plânge de bani pentru blugi!

Mi-am simțit obrajii arzând.

— Nu m-am plâns de blugi. M-am plâns că m-ai făcut să cerșesc în casa mea.

— Și ce vrei acum? Să mă distrugi?

Întrebarea lui m-a surprins. Nu pentru că era nedreaptă, ci pentru că încă vorbea ca și cum eu aș fi avut puterea de a-i ruina viața, deși el îmi ținuse actele în mâini și îmi împărțise existența în cheltuieli.

— Vreau să pleci până diseară.

— Nu ai dreptul să mă dai afară.

— Am dreptul să locuiesc singură în apartamentul meu. Și am dreptul să schimb toate codurile, să anulez accesul la conturi și să retrag orice consimțământ pe care pretinzi că l-ai primit.

A râs scurt.

— Crezi că o să scapi doar cu atât?

— Nu scap. Îmi pun lucrurile în ordine.

Radu a intervenit calm:

— Ștefan, contractul de rezervare are numele tău și al Marei. Dacă banii nu ajung până mâine, pierzi avansul. Iar banca a blocat deja cererea.

Fața lui s-a golit de culoare.

— Nu ai voie să-mi spui asta.

— Am voie. Pentru că documentele pe care le-ai folosit au trecut prin firma mea și pentru că eu am trimis copiile originale către bancă.

Acela a fost momentul în care am înțeles motivul pentru care Radu venise. Nu voia să mă salveze din bunătate. Voia să nu mai fie folosit ca paravan.

Dar pentru mine, diferența nu mai conta.

La ora patru după-amiaza, am mers la bancă împreună cu Irina. Avea ochii umflați și ținea în mâini o mapă crem, cu colțurile îndoite.

— Îmi pare rău, Lena.

— Știu.

— Dacă nu-i dădeam copia…

— El ar fi găsit altă cale. Dar trebuie să fii mai atentă cu mine, nu doar cu el.

A dat din cap și a semnat declarația. Apoi am semnat eu revocarea tuturor împuternicirilor, am schimbat datele de contact și am cerut ca orice solicitare legată de apartament să fie verificată doar în prezența mea.

Funcționara cu broșa aurie mi-a întins dosarul.

— Din punct de vedere bancar, cererea este blocată. Nu există transfer aprobat.

Am atins ștampila umedă de pe ultima pagină. Era un semn mic, dar real. Nu rezolva umilința, anii de îndoială sau faptul că adormisem lângă un om care îmi calcula valoarea în bani.

Rezolva însă un lucru: apartamentul rămânea al meu.

Seara, Ștefan și-a strâns lucrurile. Nu avea multe. Câteva cămăși, două perechi de pantofi, aparatul de ras și o cutie cu fotografii pe care nu le mai voiam.

Pe hol, și-a pus geanta jos.

— Mara nu mai răspunde, a spus.

Nu am răspuns.

— Firma mea are nevoie de banii aceia.

— Atunci va trebui să găsești alți bani.

— Tu ai promis că suntem o echipă.

Am privit spre canapeaua pe care își lăsase șosetele, spre masa zgâriată și spre magnetul în formă de lămâie, ridicat de pe podea și pus înapoi pe frigider.

— O echipă nu trimite factură pentru fiecare masă.

Ștefan a venit până la marginea covorului.

— Ai să regreți.

— Poate. Dar regretul nu îți dă dreptul să semnezi în locul meu.

A plecat cu geanta în mână. Nu am mers după el. Am rămas în hol până când pașii lui au coborât scările, unul câte unul.

După aceea, Irina a intrat în bucătărie și a pus pe masă o pungă mică.

— Ți-am cumpărat ceva.

Am deschis-o. Era o pereche de blugi, mărimea mea, cu tivul cusut în interior cu ață roșie.

— Nu trebuia să faci asta.

— Știu. Dar vreau să-i ai.

I-am atins materialul și am simțit că mi se umezeseră ochii.

— Nu vreau să-mi cumpere nimeni demnitatea.

— Nu ți-o cumpără nimeni. Sunt doar blugi.

Am râs, iar râsul acesta nu m-a speriat.

A doua zi, la ora zece, am dus dosarul la notarul indicat de Radu. Am semnat declarația că nu am autorizat procura și am cerut păstrarea tuturor documentelor. Nu am vrut scandal, răzbunare sau promisiuni de la Ștefan. Am vrut ca fiecare hârtie să spună exact ce făcuse.

Când am ieșit, Irina m-a întrebat:

— Ce vei face cu apartamentul?

— Îl păstrez.

— Și cu sufrageria?

Am privit canapeaua.

— O schimb.

— Dar masa?

— Pe ea o repar eu.

În aceeași după-amiază, am deschis laptopul și am terminat proiectul pe care îl abandonasem în ziua cu bilețelul. Clientul mi-a trimis banii înainte de termen. Pentru prima dată după mult timp, am deschis aplicația bancară fără să mă tem că găsesc o nouă cheltuială făcută de altcineva.

Seara, Irina a prins magnetul în formă de lămâie mai sus pe frigider. Sub el am pus bilețelul lui Ștefan, nu ca amintire, ci ca dovadă a zilei în care am încetat să mă mai negociez.

Apoi am îmbrăcat blugii primiți de la sora mea. Se închideau fără efort.

Am stat în mijlocul sufrageriei și am verificat tivul cusut cu ață roșie. Era puțin strâmb. Tocmai de aceea mi s-a părut perfect.

Irina a zâmbit spre mine.

— Lena, îți vin.

Mi-am tras fermoarul și am răspuns:

— Știu. Nu mai trebuie să-mi spună nimeni cât valorez.