Mi-am văzut fiica dispărută într-o fotografie veche, iar când am întrebat femeia despre rochie, chipul ei a devenit livid

În clipa în care femeia mi-a strâns încheietura, am înțeles că rochia aceea nu fusese o coincidență, ci un avertisment.

— Nu șoptiți atât de tare, a spus ea, fără să-mi dea drumul. Dacă vă vede, plecați imediat.

În spatele meu, Michael râdea la o masă de lângă cafenea, fără să bănuiască nimic. Mirosul de cafea arsă și sare marină se amesteca în aer, iar degetele femeii îmi apăsau pielea atât de tare, încât simțeam pulsul zvâcnind sub ele.

— Cine să mă vadă? am întrebat.

Femeia a privit peste umărul meu. Avea părul prins într-un nod neglijent și o cicatrice albă, subțire, lângă ureche.

— Bărbatul care a luat-o pe Nora.

Lumea s-a înclinat.

— Ce ați spus?

— Nu aici. Nu acum.

Am smuls mâna și m-am întors. Michael ridicase deja capul. Ținea ceașca între degete și ne privea. Pentru o secundă, fața lui a rămas nemișcată. Apoi a zâmbit, ca și cum tocmai auzise o glumă.

— Ana, ce faci?

Femeia a făcut un pas înapoi. Soarele lovea rochia turcoaz, iar cusătura galbenă, strâmbă, părea să pâlpâie la marginea ei.

— O întrebam de unde a cumpărat rochia, am răspuns.

— Și ai primit răspunsul?

Vocea lui Michael era calmă. Prea calmă.

Femeia și-a coborât privirea.

— Am găsit-o într-un magazin de vechituri, a spus ea.

Era aceeași minciună pe care o spusese cu câteva minute înainte. Dar acum tremura.

Michael s-a ridicat. Scaunul a zgâriat pietrele trotuarului.

— Hai să mergem, Ana.

— Nu încă.

Am deschis telefonul și am mărit fotografia cu Nora. Pe ecran, fiica mea zâmbea în lumina orbitoare a plajei, cu mâna ridicată ca să mă oprească să mai fac poze. Rochia îi atingea genunchii. Soarele galben cusut de bunica ei era ușor înclinat spre stânga.

Femeia a văzut imaginea și a dus mâna la gură.

— Ea nu mai arată așa, a murmurat.

Mi s-au tăiat genunchii.

— Ați văzut-o?

— Da.

— Când?

Femeia a privit iar spre Michael. De această dată, nu chipul ei s-a schimbat, ci al lui. Zâmbetul i-a dispărut, iar ceașca din mâna lui a început să tremure.

— Ana, plecăm acum, a spus el.

— De ce știi că trebuie să plecăm?

Nu mi-a răspuns.

Femeia s-a apropiat atât de mult, încât i-am simțit parfumul amar de mentă.

— Nora nu știe cine sunteți, a șoptit. Dar eu știu. Și dacă vreți să o vedeți vie, trebuie să faceți exact ce vă spun.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Unde este?

— La douăzeci de minute de aici. Dar nu putem merge cu mașina dumneavoastră.

Michael a ajuns lângă noi.

— Ajunge, doamnă. Soția mea trece printr-o perioadă dificilă.

Femeia a ridicat privirea spre el și a zâmbit fără bucurie.

— Știu foarte bine prin ce trece soția dumneavoastră, domnule Varga.

Michael a încremenit.

În acel moment, telefonul femeii a vibrat. Ea l-a scos din buzunar, a citit mesajul și a devenit brusc albă.

— A ajuns, a spus.

— Cine?

Femeia a băgat mâna într-o geantă de pânză și a scos o mapă subțire, legată cu o panglică roșie. A întins-o spre mine, dar nu mi-a dat-o.

— Înăuntru este dovada că Nora trăiește. Și motivul pentru care soțul dumneavoastră a venit aici.

Michael a făcut un pas înainte.

— Ana, nu deschide mapa.

Mâna mea s-a întins spre panglica roșie, iar în spatele nostru s-au auzit pași grăbiți pe pietre…

PARTEA 2

Pașii s-au oprit chiar lângă masa cafenelei.

Un bărbat înalt, cu o cămașă albă și o pălărie de paie, s-a așezat pe scaunul liber fără să ceară voie. Avea o cheie ruginită prinsă de un șnur la încheietură și mirosea a motorină.

Femeia cu rochia turcoaz a băgat mapa înapoi în geantă.

— Ai venit singur? a întrebat ea.

— Nu contează, a răspuns bărbatul. Contează că ea a venit.

S-a uitat la mine.

— Sunteți Ana Varga?

Mi-am simțit gura uscată.

— Cine sunteți?

— Petru Dima. Am lucrat la chioșcul de înghețată de pe plaja unde a dispărut fata.

Am făcut un pas spre el.

— Dumneavoastră erați acolo?

— În ziua aceea, da.

— Atunci de ce nu ați spus nimic?

Petru a privit cheia de la încheietură. Metalul lovi ușor în marginea mesei.

— Pentru că mi s-a spus că dacă deschid gura, fiul meu nu mai ajunge acasă.

Michael a râs scurt.

— Asta devine ridicol. Ana, omul acesta profită de durerea ta.

Petru a ridicat ochii spre el.

— Nu eu am primit bani ca să spun că fata nu a cumpărat înghețată.

Râsul lui Michael s-a stins.

Am întors capul spre soțul meu.

— Ce înseamnă asta?

— Nimic. Un nebun.

— Atunci de ce ești speriat?

— Nu sunt speriat.

Își strângea maxilarul. Îl cunoșteam de douăzeci și șase de ani. Știam când mințea. În hotel, când ascundea o factură. În bucătărie, când îmi spunea că nu băuse. În noaptea dispariției Norei, când îmi jurase că nu plecase de lângă mașină.

Petru a scos din buzunar o fotografie pliată. Hârtia era pătată de apă.

— Am văzut-o urcând într-o dubă albă, în spatele toaletei pentru femei, a spus el. Nu era singură.

— Cu cine?

— Cu un bărbat pe care îl cunoșteam. Venea uneori să ridice lăzi pentru motelul de lângă plajă.

— Cum îl chema?

Petru s-a uitat la Michael.

— Radu Varga.

Mi s-a făcut frig în ciuda soarelui.

Radu era fratele mai mic al lui Michael. Dispăruse din oraș cu trei zile înainte ca Nora să dispară și murise, potrivit lui Michael, într-un accident la sute de kilometri distanță. Nu văzusem niciodată certificatul. Nu întrebasem niciodată de ce înmormântarea se făcuse în grabă.

— Radu a luat-o pe Nora? am întrebat.

Michael a apucat să-mi atingă cotul.

— Ana, ajunge.

Am făcut un pas înapoi.

— Nu mă atinge.

Femeia a deschis geanta și a scos mapa. De data aceasta mi-a pus-o în palmă.

— Eu sunt Elena Dima, soția lui Petru, a spus ea. Am lucrat la motelul acela. Nora a fost ținută acolo două nopți.

Am desfăcut panglica. Înăuntru se afla o copie îngălbenită a unui registru, cu o semnătură tremurată și un număr de cameră încercuit.

Sub ea era o foaie scrisă de mână.

„Dacă mama vine, spuneți-i că nu am plecat de bunăvoie.”

Am recunoscut scrisul Norei. Litera ei îngustă, felul în care tăia bara de la „t”.

Respirația mi s-a rupt.

— Unde este acum? am întrebat.

Elena s-a apropiat de mine.

— Într-o casă din satul de după deal. Dar nu știe că veniți.

— De ce?

— Pentru că atunci când a aflat cine sunteți, a cerut să nu vă spunem nimic.

— De ce ar face asta?

Elena a privit spre Michael, apoi spre fotografia din mâna mea.

— Pentru că ea crede că dumneavoastră ați abandonat-o.

Înainte să pot răspunde, telefonul lui Michael a sunat. Pe ecran a apărut un număr necunoscut. El a privit mesajul, iar fața i s-a golit de culoare.

— Ce scrie? am întrebat.

Michael a închis telefonul în palmă.

— Nimic.

Elena i l-a smuls înainte să poată reacționa. A citit mesajul și a scăpat un sunet scurt, înspăimântat.

— Nu trebuia să știe că am găsit-o, a spus ea.

— Cine? am întrebat.

Elena a ridicat privirea spre drumul care ducea în afara orașului.

— Radu nu a murit. Iar acum știe că Nora vorbește…

PARTEA 3

Elena abia terminase propoziția când o mașină neagră a trecut încet pe lângă cafenea. Motorul a mormăit, apoi s-a oprit la colțul străzii.

Petru s-a ridicat brusc.

— Trebuie să plecăm.

— Nu plec nicăieri până nu-mi spuneți tot, am răspuns.

Mâna mea strângea foaia cu scrisul Norei. Cerneala se întinsese într-un colț, dar fiecare cuvânt rămăsese lizibil.

Michael a privit mașina neagră.

— Ana, urcă în mașină.

— Ai știut?

— Despre ce vorbești?

— Despre motel. Despre Radu. Despre Nora.

El a deschis gura, dar Elena l-a întrerupt.

— Spune-i, Michael. Nu mai există loc unde să fugiți.

În jurul nostru, oamenii își vedeau de cafea și de plimbare. O fetiță își legăna picioarele sub masă, iar lingurița din paharul ei lovea ritmic gheața. Mi s-a părut absurd că lumea putea continua să se miște.

Michael și-a trecut palma peste față.

— Nu am vrut să fie așa.

— Ce nu ai vrut?

— Radu avea datorii. Făcuse lucruri pe care nu le mai putea ascunde. A spus că Nora văzuse ceva în depozitul motelului. A spus că fata va vorbi.

— Ce văzuse?

— Un transport de copii. Radu îi muta dintr-un loc în altul și primea bani pentru fiecare.

Mi s-a făcut greață.

— Și tu ai știut?

— Am aflat cu o săptămână înainte.

— De ce nu ai mers la poliție?

Michael și-a lăsat ochii în jos.

— Pentru că Radu m-a amenințat. Spunea că dacă îl denunț, te omoară pe tine și pe Nora.

— Așa că ai lăsat-o să dispară.

— Am încercat să o recuperez.

— Opt ani, Michael!

Vocea mea s-a izbit de zidurile cafenelei. Câteva capete s-au întors.

Petru a scos din buzunar o cheie mică.

— Radu nu a luat-o pentru transport. A luat-o pentru că Nora îl văzuse bătând un băiat în subsol. A vrut să o vândă, dar fata a fugit în noaptea aceea. Elena a găsit-o lângă rezervorul de apă.

— Și de ce nu m-ați anunțat?

Elena a plâns fără zgomot.

— Pentru că fiica dumneavoastră era convinsă că tatăl ei o trimisese acolo. Radu i-a spus că dumneavoastră ați semnat actele. Apoi i-a arătat o copie falsificată cu numele dumneavoastră.

Am privit spre Michael.

— Ai semnat ceva?

— O declarație falsă, ca să-i câștig timp.

— I-ai distrus viața ca să-ți salvezi viața.

— Am încercat să o țin în viață!

A strigat atât de tare, încât fetița de la masa vecină a început să plângă.

Elena a deschis mapa la ultima pagină. Acolo se afla o semnătură a lui Michael, făcută cu opt ani în urmă, sub o declarație prin care confirma că Nora fugise voluntar după o ceartă cu mine.

— El a dus această hârtie la secție, a spus Elena. De aceea căutarea a fost mutată de pe drumurile de ieșire. De aceea polițiștii au crezut că fata avea bani și un plan.

Mi-am amintit de acea noapte. Michael revenise acasă cu hainele ude, deși spusese că fusese la secție. Îmi spusese să nu-mi pierd speranța.

Acum înțelegeam de ce evitase mereu să vorbească despre primele ore.

Telefonul lui Petru a sunat. Pe ecran era un număr local.

A răspuns.

— Da?

A ascultat câteva secunde, apoi mi-a întins telefonul.

— E Nora.

Am dus aparatul la ureche.

La început s-a auzit doar respirația unei femei.

Apoi o voce joasă a spus:

— Mamă?

Am închis ochii. Genunchii mi s-au înmuiat, iar degetele mi-au alunecat pe hârtia mototolită.

— Nora, sunt aici.

— Nu veni singură.

— Vin la tine.

— Nu. Ascultă-mă. Radu este în casa lui Michael. Și are arma cu care a amenințat-o pe Elena…

În aceeași clipă, dinspre parcarea hotelului s-a auzit o bubuitură. Mașina neagră a pornit, iar Michael a făcut un pas spre ea, ca și cum recunoscuse vocea de la celălalt capăt al firului…