PARTEA 4 — Mi-am văzut fiica dispărută într-o fotografie veche, iar când am întrebat femeia despre rochie, chipul ei a devenit livid

PARTEA 4

Michael a alergat spre parcare, dar Petru i-a tăiat calea.

— Nu te apropii de mașina aceea.

— Dă-te la o parte!

— Dacă Radu este înăuntru, exact asta vrea.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche.

— Nora, mă auzi?

La celălalt capăt se auzea un vânt aspru și un zgomot metalic, ca o poartă lovită de balamale.

— Mamă, unde ești?

— La cafeneaua de lângă faleză.

— Michael este cu tine?

M-am uitat la el. Stătea la câțiva pași, cu mâinile ridicate și fața strânsă de panică.

— Da.

S-a făcut liniște.

— Atunci nu veniți la casă. Radu știe că am vorbit.

— Unde ești?

— În vechiul atelier de reparații bărci, lângă digul de nord.

— Cum ai ajuns acolo?

— Am plecat când am văzut mașina lui.

Vocea ei tremura, dar nu se frângea.

Elena a auzit și s-a apropiat.

— Nora, sunt eu. Ai luat cheia?

— Da. Dar nu pot deschide dulapul fără ea.

— Ce dulap? am întrebat.

Elena m-a privit și și-a dus mâna la gât.

— În dulap este caietul ei. Tot ce își amintește despre acea noapte.

Michael s-a întors spre noi.

— Nu trebuie să mergeți acolo.

— De ce?

— Pentru că Radu nu va ezita.

— Și tu de ce ai ezitat opt ani?

A tresărit ca lovit.

— Ana, eu am plătit ca să o țină ascunsă și vie.

— Ai plătit cui?

Nu a răspuns.

Petru a privit spre el.

— Lui Radu.

Michael a închis ochii.

— În fiecare lună, a spus el. Îi trimiteam bani printr-un intermediar. Dacă mă opream, Radu îi trimitea o fotografie cu Nora într-o cameră încuiată. Nu am știut unde era. Nu am știut dacă încă trăiește.

— Dar știai că trăiește.

— Uneori.

— Și m-ai lăsat să-mi plâng copilul ca pe un mort.

— Mi-a fost frică.

— Mie nu mi-a fost?

Înainte să mai spun ceva, telefonul lui Michael a vibrat. Nu era un apel. Era un mesaj cu o fotografie.

În imagine, Nora stătea într-un atelier întunecat, cu o lanternă în mână. Avea douăzeci și patru de ani, părul tuns până la umeri și o cicatrice sub bărbie. Dar ochii erau ai fetei pe care o văzusem în fotografia de pe plajă.

Sub fotografie scria: „Adu mapa. Singur.”

Michael a făcut un pas înapoi.

— El are originalele.

— Ce originale?

— Contractele. Numele tuturor copiilor. Plățile. Și declarația mea.

— Atunci mergem.

— Ana, nu.

— Ai ascuns opt ani. Nu mai ascunzi nimic astăzi.

Am pornit spre dig împreună cu Elena și Petru. Michael a venit în urma noastră, fără să mai protesteze. Vântul împingea nisipul pe alee, iar în depărtare macaraua portului scârțâia.

Atelierul era o clădire joasă, cu geamurile acoperite de scânduri. Ușa laterală stătea întredeschisă.

— Nora? am strigat.

— Mamă, oprește-te!

Vocea ei venea dinăuntru.

Am intrat. Mirosul de lemn ud, ulei și alge mi-a umplut plămânii. În mijlocul încăperii se afla un dulap metalic. Nora stătea lângă el, ținând o cheie între degete.

Am văzut-o și am știut că nu era o nălucă.

Era vie.

Era speriată.

Și mă privea ca pe o străină.

— Nu te apropia, a spus ea.

M-am oprit.

— Bine.

Michael a intrat după mine.

Nora l-a văzut și a ridicat cheia ca pe un cuțit.

— El nu trebuia să vină.

— Nu-l puteam lăsa afară, am spus. Radu îl caută.

— Radu nu-l caută. Îl așteaptă.

Din spatele unei grinzi s-a auzit o voce.

— În sfârșit, toată familia.

Radu a ieșit din întuneric cu un pistol îndreptat spre Michael. Era mai slab decât în fotografia veche pe care Petru mi-o arătase, dar ochii îi erau la fel de reci.

Elena a scos un strigăt.

— Nu te apropia de ea!

— Tu ai stricat totul, Elena.

— Eu am salvat-o.

Radu a zâmbit.

— Ai ascuns-o ca să o folosești împotriva mea.

Nora a deschis dulapul cu cheia.

— Nu. Am păstrat dovezile ca să nu mai poți cumpăra frica nimănui.

Înăuntru se afla un caiet gros, trei dosare și o cutie de tablă. Nora a scos caietul și l-a aruncat spre mine.

— Citește pagina cu data dispariției.

Am deschis caietul. Scrisul Norei umplea paginile, uneori ordonat, alteori zgâriat atât de adânc, încât hârtia era ruptă.

„Tata a venit la motel. Mi-a spus că mama știe unde sunt. A spus că dacă mă întorc, Radu ne omoară pe toți.”

Am ridicat ochii spre Michael.

— Ai venit la ea.

— Da.

— Ai văzut-o.

— O singură dată.

Nora a râs fără bucurie.

— De trei ori.

Michael s-a clătinat.

— Nora…

— Prima dată mi-ai lăsat o fotografie cu mama. A doua oară mi-ai spus că mă vei scoate de acolo. A treia oară mi-ai cerut să tac, pentru că Radu știa unde locuia bunica.

Elena a închis ochii.

— Nu știam că a venit a treia oară, a murmurat ea.

Michael a început să plângă. Nu teatral, nu zgomotos. Pur și simplu i s-a prăbușit fața.

— Dacă vorbeam, o pierdeați pe mama ta, a spus el.

— Ai ales să mă pierzi pe mine.

Radu a făcut un pas spre dulap.

— Dați-mi dosarele.

Nora a scos cutia de tablă și a deschis-o. Înăuntru se afla un teanc de chitanțe și o fotografie veche cu Michael lângă Radu, în spatele motelului.

— Nu mai ai nimic de negociat, a spus Nora.

Radu a ridicat pistolul.

În acel moment, Petru a tras de cablul unei macarale mici. Un cârlig greu a căzut din tavan și a izbit podeaua chiar lângă mâna lui Radu. El s-a speriat, arma i-a scăpat, iar Elena a împins-o sub bancul de lucru.

Petru s-a aruncat peste Radu.

— Fugiți! a strigat.

Nora m-a apucat de mână.

Atingerea ei a fost scurtă, dar mi-a tăiat respirația.

Am ieșit prin partea din spate a atelierului, în timp ce dinăuntru se auzeau țipete și lovituri. La marginea digului, Nora s-a oprit.

— Nu știu dacă pot să te iert, a spus ea.

— Nu-ți cer asta astăzi.

— Ai venit totuși.

— Te-am căutat în fiecare zi.

— El a spus că m-ai abandonat.

— El a mințit. Tatăl tău a tăcut. Eu am greșit că l-am crezut, dar nu te-am abandonat.

Nora a privit fotografia pe care o țineam încă în mână. Fata de șaisprezece ani zâmbea spre soare, cu rochia turcoaz și micul soare galben cusut strâmb.

— Bunica a făcut cusătura aceea? a întrebat.

— Da.

— Îmi amintesc că am râs de ea.

— Știu.

— Ai păstrat fotografia?

— În fiecare zi.

A întins mâna. Nu spre mine, ci spre fotografie.

Am lăsat-o să o ia.

În spatele nostru, Michael a ieșit din atelier cu mâinile ridicate, urmat de Petru și Elena. Radu rămăsese pe podea, imobilizat cu o frânghie de acostare. Nu mai avea pistolul. Nu mai avea dosarele. Avea doar fața unui om care își pierduse controlul asupra tuturor minciunilor sale.

Nora s-a uitat la el.

— Ai spus că nimeni nu mă va găsi.

Radu a zâmbit amar.

— Și totuși m-ai găsit tu.

— Nu. Mama m-a găsit.

Apoi s-a întors spre Michael.

— Tu vii cu noi?

El a ridicat privirea.

— Dacă mă vrei acolo.

Nora a rămas mult timp nemișcată.

— Vreau să le spui tot. Fără să mai protejezi pe nimeni.

— Da.

— Și după aceea nu-mi promite că vei fi tatăl meu. Arată-mi.

Michael a dat din cap.

Nu l-am mângâiat. Nu l-am iertat. Dar am văzut cum își scoate verigheta și o pune pe masa de lemn, lângă dosarele lui Radu.

Nora a strâns fotografia la piept.

— Mamă, a spus ea, rochia aceea încă există?

Am privit spre tivul turcoaz, spre cusătura galbenă și strâmbă care supraviețuise opt ani de minciuni.

— Da. Și bunica încă păstrează acul cu care a reparat-o.

Nora a inspirat adânc.

— Atunci vreau să mi-o aduci când plecăm.

I-am zâmbit printre lacrimi.

— O să ți-o aduc.

Ea mi-a întins fotografia înapoi, dar a păstrat degetul peste micul soare galben.

— Nu, mamă. Ține-o tu. Eu am nevoie de ceva nou.

Și, pentru prima dată după opt ani, Nora mi-a spus unde vrea să mergem: la atelier, lângă cutia de tablă, ca să scrie chiar ea adevărul pe prima pagină a dosarului.