PARTEA 4 — Am vomitat peste actele divorțului, iar când soțul meu a auzit motivul, avocatul lui a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Am recitit mesajul de trei ori.

Apoi am ridicat ochii spre Dorian.

— Nu mă duc singură.

— Nici nu te las.

— Nu te-am întrebat.

În spatele ușii, oamenii de la securitate îl imobilizaseră pe Victor. Se auzeau ordine scurte, pași grăbiți și lovituri în perete.

Telefonul lui Dorian a început să sune.

O dată.

De două ori.

A treia oară, el a răspuns.

— Vorbește.

Vocea lui Caleb se auzea prin difuzor.

— Domnule, conturile societății au fost blocate. Marcus a mutat banii prin șapte firme în ultimele două ore. Avocatul Hale cere imunitate și spune că are documente împotriva dumneavoastră.

Dorian a privit către ușă.

— Să-i ofere procurorului tot ce are.

— Dacă vorbește, va încerca să vă distrugă.

— Nu mai contează.

Am întors capul.

— Contează pentru tine.

Dorian s-a uitat la mine.

— Nu mai încerc să-mi salvez imperiul, Alina. Încerc să te salvez pe tine.

— Asta trebuia să faci acum șase luni, nu după ce ai decis în locul meu.

A primit lovitura fără să se apere.

În acea seară, poliția a venit la spital. Dr. Mercer a predat înregistrarea, fotografiile și documentele. Un agent cu o cicatrice pe bărbie m-a întrebat dacă recunosc vocea lui Victor.

— Da.

— Sunteți sigură?

— Am stat lângă el la aproape douăzeci de întâlniri. Aș recunoaște vocea și într-o gară plină.

Victor a fost adus în salon sub escortă. Costumul lui perfect era șifonat la umăr, iar cravata îi atârna strâmb.

— Doamnă Cross, a spus el, trebuie să înțelegeți că am fost amenințat.

— Ați vorbit despre uciderea mea.

— Nu așa s-a întâmplat.

Agentul a pornit înregistrarea.

Vocea lui Victor a umplut salonul.

„După ce semnează divorțul, fondul devine activ. Dacă femeia întreabă ceva, îi administrați doza completă.”

Victor a închis ochii.

Pentru prima dată, și-a auzit propriile cuvinte din afara minții sale.

Când înregistrarea s-a terminat, nu a mai avut unde să fugă.

— Ați spus asta, a rostit agentul.

Victor și-a ridicat privirea.

— Am fost obligat.

— De cine?

A tăcut.

Dorian a făcut un pas înainte.

— Spune-le despre Marcus.

Victor a râs nervos.

— Tu crezi că Marcus a condus totul? Nu știi nimic.

— Atunci spune-ne.

— Tatăl tău a finanțat prima rețea. Nu a murit. A dispărut când a înțeles că tu îi vei lua locul. Marcus a lucrat pentru el, iar eu am lucrat pentru Marcus.

Dorian a rămas nemișcat.

— Tatăl meu a murit într-un incendiu.

— Așa ți s-a spus.

Simțeam cum copilul se mișcă în mine, deși era prea mic ca să fie posibil. Poate era doar spaima. Poate era dorința mea de a simți ceva viu într-o cameră plină de minciuni.

— Cine este femeia care m-a sunat? am întrebat.

Victor m-a privit.

— Mara Vane. Sora lui Marcus. Ea v-a scos din apartament în noaptea în care ați fost otrăvită.

Dorian s-a întors spre mine.

— Ai fost otrăvită?

— Nu știam.

Dr. Mercer a intervenit calm.

— Analizele au arătat urme ale unei substanțe sedative în sângele dumneavoastră. Nu era suficientă pentru a vă ucide, dar putea provoca pierderea cunoștinței.

Dorian și-a strâns pumnii.

— Cine ți-a dat băutura?

Am închis ochii.

— Marcus. La cina aceea de la hotel. Mi-a spus că tu vrei să semnez niște acte.

Dorian a făcut un pas spre perete, de parcă avea nevoie să se sprijine.

În zilele următoare, totul s-a mișcat cu o viteză pe care nu o mai puteam urmări. Marcus a fost găsit la un depozit de lângă port, încercând să plece cu bani și pașapoarte false. Mara a predat poliției cheia unei camere de hotel și un registru în care erau trecute plățile.

Tatăl lui Dorian, Victor Cross, era într-adevăr viu.

Îl găsiseră într-o clinică privată din nordul statului, sub un nume fals. Nu conducea de acolo întreaga rețea, dar știa cine o făcea. Mă chemase pentru că voia să negocieze protecție.

Nu m-am dus.

Am trimis un agent în locul meu.

Dorian a vrut să meargă.

— Nu, i-am spus.

— Este tatăl meu.

— Tocmai de aceea nu trebuie să te duci singur.

A coborât privirea.

— Încă îți pasă de mine.

— Îmi pasă să nu mai fiu nevoită să te salvez de alegerile tale.

A fost prima dată când a înțeles că iubirea mea nu mai era o lesă.

A doua zi, avocatul lui Dorian a venit la apartamentul meu.

— Doamna Cross, divorțul poate fi retras.

— Nu vreau.

— Soțul dumneavoastră nu v-a trădat.

— A tăcut. Uneori tăcerea rănește mai adânc decât trădarea.

— Încă vă iubește.

Am privit spre masa unde se afla ecografia copilului.

— Și eu l-am iubit. Dar nu mă mai întorc într-o viață în care trebuie să ghicesc dacă sunt soție, momeală sau prizonieră.

Divorțul s-a încheiat trei luni mai târziu, fără scandal public. Dorian a cedat partea lui din fondul creat pe numele meu și a transferat banii într-un cont pentru copil. Nu am păstrat niciun ban din afacerile lui.

Am păstrat doar apartamentul mic, cel în care învățasem să dorm fără să aștept pași pe hol.

Victor Hale a fost condamnat pentru conspirație și fraudă. Marcus a primit o pedeapsă mai lungă. Tatăl lui Dorian a fost judecat pentru fapte vechi și noi.

Dorian a depus mărturie împotriva lui.

Când a ieșit din sala de judecată, nu mai avea oamenii în spate și nici expresia aceea de bărbat imposibil de atins.

Avea doar oboseală.

Și libertate.

La șase luni după aceea, am născut o fetiță.

Am numit-o Eva.

Dorian a venit la spital cu o cutie de lemn. Înăuntru era o jucărie simplă, un iepuraș cusut manual, cu o ureche puțin mai scurtă decât cealaltă.

— Am găsit-o într-un magazin de lângă gară, a spus el.

— Este frumoasă.

— Nu știam ce să cumpăr.

— Nici eu nu știam ce să fac cu viața mea acum un an.

A zâmbit trist.

— Pot să o văd?

I-am dat-o pe Eva în brațe.

A ținut-o cu o grijă aproape dureroasă. Fetița a deschis ochii și i-a prins degetul.

Dorian a început să plângă fără zgomot.

Nu l-am consolat.

Unele lacrimi trebuie lăsate să cadă fără ca altcineva să le șteargă.

În săptămânile următoare, mi-am găsit de lucru la o firmă mică de arhitectură. Mă ocupam de restaurarea unor clădiri vechi, desenând ferestre și scări pentru oameni care încă voiau să construiască ceva.

Diminețile aveau miros de pâine prăjită și detergent pentru copii.

Pe frigider, Eva avea un desen făcut de mine: o casă cu două ferestre, un copac și o femeie ținând un copil de mână.

Nu era o casă mare.

Era suficientă.

În prima zi de zăpadă, am ieșit cu Eva în brațe. Fulgi albi se prindeau de gluga ei roz, iar ea râdea fără să știe că lumea fusese cândva un loc în care trebuia să mă uit peste umăr.

Telefonul a sunat.

Era Dorian.

Am lăsat apelul să treacă.

A trimis un mesaj.

„Am învățat să nu mai cer să mă întorc. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici.”

Am citit mesajul o singură dată.

I-am răspuns după câteva minute.

„Pentru Eva, voi fi mereu corectă. Pentru mine, aleg liniștea.”

Apoi am închis telefonul.

Nu l-am urât.

Nici nu l-am mai așteptat.

În seara aceea, am scos din sertar mica bucată de sfoară aurie pe care o desprinsesem de pe mapă în spital. O păstrasem fără să știu de ce. Poate pentru că, în ziua în care toate minciunile se desfăcuseră, acel fir fusese singurul lucru pe care îl puteam ține în mână.

Am legat-o în jurul mânerului cutiei cu desenele Evei.

Fetița mea a adormit lângă mine, cu iepurașul strâns la piept.

Am stins lumina și am privit ninsoarea prin geam.

Pentru prima dată după mult timp, nu mi-a fost teamă de ce urma să se întâmple.

Sfoara aurie nu mai lega o ușă închisă.

Mă ajuta să deschid una nouă.