Toate femeile îl respinseseră pentru trupul lui intimidant, dar după ce l-am tratat, avocatul lui a încetat brusc să zâmbească

Primul paramedic a făcut un pas înapoi când Rafe Calder s-a ridicat de pe asfalt, iar eu am văzut cum sângele îi curgea sub cămașa albă, chiar în timp ce își căuta sora printre cioburi.

— June! Unde este June?

O femeie tremura lângă intrarea centrului de caritate, cu spatele lipit de un automobil negru. Era nevătămată, dar fața ei albă mi-a spus că frica venise cu mult înaintea ambulanțelor.

Rafe avea aproape doi metri. Cămășă ruptă. Umeri cât ușa unei camere. Patru bărbați înarmați se mișcau în jurul lui, însă nimeni nu se apropia de rană.

Eu am făcut-o.

— Toată lumea se oprește! am strigat, împingându-mă printre paznici cu geanta medicală în mână.

Unul dintre ei mi-a blocat drumul.

— Înapoi.

Am privit mâna lui, care se afla la câțiva centimetri de pistol.

— Dacă îl scoți, plec. Iar șeful tău va trebui să explice spitalului de ce a lăsat un pacient să sângereze pe o cămașă scumpă doar fiindcă m-ai speriat.

Bărbatul a clipit. Rafe s-a uitat la el.

— Malcolm. Las-o.

Paznicul s-a dat la o parte.

M-am oprit în fața lui Rafe și am văzut reacția obișnuită: oamenii îi lăsau un metru de spațiu, femeile își încordau umerii, iar privirile coborau spre mâinile lui înainte să-i întâlnească ochii. Eu am privit doar pata întunecată de pe coaste.

— Așază-te.

— Știi cine sunt?

Am scos foarfeca medicală.

— Un pacient de aproximativ o sută douăzeci de kilograme care îmi îngreunează munca.

Sora lui a scos un sunet scurt, aproape un râs. Rafe a privit-o, apoi s-a așezat pe treapta ambulanței.

Am tăiat materialul cămășii. Glonțul îl zgâriase, dar rana era adâncă. Când am apăsat tifonul, mâna lui mi-a prins încheietura. Nu tare. Doar suficient ca toți oamenii din jur să-și schimbe poziția.

— Dacă vrei să mă oprești, fă-o, i-am spus. Dacă nu, dă-mi drumul.

Rafe m-a eliberat.

— Vorbești mereu așa cu bărbați înarmați?

— Doar cu cei care îmi sângerează pe încălțăminte.

I-am strâns pansamentul, iar el și-a încleștat maxilarul.

— Ai avut noroc.

— Nu cred în noroc.

— Atunci crede în anatomie.

Un automobil a virat brusc în curte. Paznicii au ridicat armele. Rafe s-a schimbat într-o clipă.

— Închideți poarta. Verificați acoperișul. June pleacă prima.

Nicio ezitare. Nicio teamă. Doar ordine precise, rostite de un om pe care ceilalți îl ascultau înainte să termine propoziția.

Apoi s-a ridicat.

I-am pus palma pe piept.

— Stai jos.

Sub mâna mea, trupul lui uriaș a încremenit. Nu de durere. De surpriză.

— Amețeală?

— Nu.

— Durere?

— Nu.

— Atunci de ce te uiți la mine așa?

Rafe și-a coborât privirea spre degetele mele, apoi spre fața mea.

— Nimic.

L-am împins înapoi pe treaptă și i-am verificat pulsul. Era puternic, dar neregulat.

— La spital.

— Sora mea merge prima.

— Este stabilă. Dar are nevoie să te vadă viu, nu în picioare doar ca să-i impresionezi pe oamenii tăi.

Cuvintele l-au lovit mai tare decât glonțul. Rafe s-a uitat la June.

— Bine, a spus.

În ambulanță, mirosul de dezinfectant s-a amestecat cu sângele și cu parfumul scump impregnat în cămașa lui. I-am fixat monitorul pe deget, iar Rafe a început să-i dea lui Malcolm ordine despre traseu, pază și camerele de supraveghere.

Când ușile s-au închis, pentru prima dată în acea noapte nu mai avea nimic de comandat.

I-am verificat pulsul. Mâna mea i-a rămas pe piept o secundă prea mult. El a observat.

— Tessa Ward, a spus încet.

Am ridicat ochii.

— Cum îmi știi numele?

Rafe nu a răspuns. În schimb, a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos un dosar subțire, prins cu o clemă de aramă.

— Pentru că cineva te urmărea înainte să ajungi aici.

Degetele mele s-au oprit pe pansament. Rafe a întins mâna spre dosar, dar chiar atunci ambulanța a frânat violent, iar clema a sărit pe podea. Prima pagină s-a deschis sub lumina roșie a aparatului, iar eu am apucat să văd o fotografie cu mine, făcută cu trei zile înainte…

cta_placeholder

PARTEA 2

Fotografia era întinsă pe podeaua ambulanței, cu fața în sus. Mă aflam în fața spitalului, ținând o cafea într-o mână și cheile în cealaltă. Nu știam că cineva mă fotografiase.

— De unde ai dosarul acesta? am întrebat.

Rafe l-a ridicat înaintea mea. Degetele lui mari au acoperit jumătate din fotografie.

— Nu aici.

— Ba chiar aici. E fotografia mea.

— Știu.

— Și tu ai știut că sunt urmărită?

— Am aflat în seara asta.

— Atunci de ce ai venit la centrul de caritate?

Privirea lui s-a întunecat.

— Pentru sora mea.

— Nu te-am întrebat pentru cine ai intrat. Te-am întrebat de ce ai adus dosarul.

Ambulanța a oprit în fața spitalului. Rafe a încercat să se ridice, dar l-am împins înapoi.

— Rămâi pe targă.

— Tessa…

— Dacă îmi mai spui numele pe tonul acela, îți administrez calmant fără să te consult.

Pentru prima dată, gura lui a tresărit. Nu era zâmbetul unui șef al crimei organizate. Era expresia unui bărbat care nu știa dacă să fie furios sau amuzat.

În camera de urgență, la ora unsprezece și douăzeci, asistenta de gardă mi-a adus o pereche de mănuși. Latexul s-a lipit de degetele mele, iar mirosul ascuțit de alcool mi-a amintit de corturile medicale din război, unde bărbații își ascundeau frica sub ordine urlate.

Rafe stătea pe marginea patului, fără cămașă, cu rana curățată. Cicatricile îi traversau coastele și umărul. Nu erau urmele unui om care trăise în siguranță.

— Cine te-a împușcat? am întrebat.

— Cineva care a ratat.

— Nu glumi.

— Nu glumesc niciodată despre gloanțe.

Am ridicat privirea. Pentru o clipă, am văzut băiatul din spatele reputației: obosit, atent, aproape speriat să nu spună lucrul greșit.

Ușa s-a deschis, iar June a intrat însoțită de Malcolm. Avea o zgârietură pe frunte și ținea în mână o brățară de argint cu o mică plăcuță gravată.

— Rafe, trebuie să plecăm.

— Nu pleacă nimeni până nu-mi spune cine a comandat atacul, am răspuns.

June m-a privit lung.

— Ai fost în armată?

— Asistentă medicală de luptă.

— Atunci știi că uneori oamenii mint ca să-i protejeze pe cei dragi.

Rafe s-a ridicat.

— June.

Ea a strâns brățara.

— Nu mai pot face asta, frate.

Malcolm a închis ușa și a șoptit că cineva îi urmărise până la spital. În hol, luminile pâlpâiau. Rafe mi-a apucat cotul și m-a tras într-un salon gol. Palma lui era caldă, dar nu m-a durut.

— Pleacă acasă, a spus.

— Cineva mă urmărește din cauza ta.

— Tocmai de aceea.

— Nu mă speria ca să mă protejezi.

— Nu încerc să te sperii.

— Atunci spune-mi adevărul.

A tăcut. În colțul salonului, un ceas de plastic ticăia prea tare.

— Fratele tău, Daniel Ward, a murit acum patru ani într-un depozit care aparținea companiei mele, a spus el.

Am simțit că mi se golește stomacul.

— Știu unde a murit.

— Nu știi de ce era acolo.

— Poliția a spus că lucra pentru oamenii tăi.

Rafe și-a strâns maxilarul.

— Poliția a primit o poveste pregătită pentru ea.

— Iar tu ai lăsat-o să rămână?

— Am încercat să o schimb.

— Încercarea ta nu mi-a adus fratele înapoi.

Telefonul lui a vibrat. Rafe a privit ecranul și a devenit brusc palid.

— Ce s-a întâmplat?

Mi-a întins telefonul. Era un mesaj cu o fotografie a lui June, făcută chiar în spatele ușii salonului.

Sub fotografie scria: „Adu femeia. Altfel, sora ta nu ajunge dimineața.”

June a văzut mesajul și a început să tremure.

— Nu, a șoptit. Nu iar.

— Ce înseamnă «iar»? am întrebat.

Ea s-a uitat la Rafe. El a rămas nemișcat.

— Înseamnă că omul care ne vânează nu vrea banii, a spus June. Vrea să deschidă ceva ce noi am îngropat.

Rafe a închis ușa salonului, apoi a scos din buzunar cheia dosarului cu clema de aramă.

— Dacă deschidem asta, nu mai există cale de întoarcere.

— Atunci deschide-l.

A pus cheia în broască, dar înainte să rotească, toate luminile din spital s-au stins. În întuneric, s-a auzit un singur zgomot: ușa de la capătul coridorului care se deschidea încet…

cta_placeholder

PARTEA 3

Ușa s-a deschis până la capăt, iar lumina de siguranță a tăiat coridorul în două. Nu era un atacator. Era avocatul lui Rafe, un bărbat scund, cu o servietă din piele și cu fața udă de transpirație.

— Domnule Calder, trebuie să vedeți asta.

Rafe a făcut un pas înainte.

— Unde este paza?

— Blocată în parcarea subterană. Cineva a tăiat curentul.

June s-a lipit de perete. Eu am auzit înregistrarea înainte să o văd: o voce bărbătească, rece, venind din difuzorul servietei.

— Daniel Ward a luat registrul. Dacă nu-l aduceți, muriți amândoi.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Oprește-l, am șoptit.

Avocatul a deschis servieta și a scos un aparat mic, cu un bec roșu. Rafe s-a uitat la mine.

— Asta era pe biroul unchiului meu.

— Viktor?

— Viktor Calder, a spus June. Cel care conducea totul înaintea lui Rafe.

Rafe a pus dosarul pe patul gol. Clema de aramă a strălucit în lumina de avarie. A deschis prima pagină, apoi a scos un plic îngust, prins între două foi.

— Nu l-am putut deschide până când June nu a fost pregătită, a spus el.

— Pregătită pentru ce?

June și-a dat jos brățara. Plăcuța de argint nu era gravată. Era un mic capac.

Sub el se afla un cip de memorie.

Avocatul l-a introdus în aparat, iar pe ecran a apărut o înregistrare. Daniel stătea într-un depozit, cu fața învinețită. În spatele lui se afla Viktor Calder.

— Nu am furat nimic, spunea Daniel. Registrul arată că banii au fost mutați de Viktor.

Viktor s-a apropiat de el.

— Banii nu contează. Contează cine va fi crezut când vei dispărea.

Daniel a ridicat privirea.

— Rafe va afla.

— Rafe va afla doar ce îi spun eu.

Înregistrarea s-a oprit. Am simțit că aerul din salon devenise prea greu.

— Tu știai? am întrebat.

Rafe nu s-a apărat.

— Bănuiam că unchiul meu l-a ucis pe Daniel. Nu aveam dovada.

— Și totuși m-ai urmărit.

— Te-am protejat.

— Nu. M-ai ținut aproape fiindcă aveai nevoie de mine.

Rafe a lăsat capul în jos.

— Aveam nevoie de adevăr. Dar și de tine.

June plângea în tăcere. Avocatul își freca tâmpla.

— Mai există o parte, a spus el. Daniel nu a murit imediat. A lăsat o declarație.

A apăsat un buton.

Vocea fratelui meu a umplut salonul.

— Tessa, dacă auzi asta, să știi că Rafe nu mi-a făcut rău. El a încercat să mă scoată de acolo. Dacă ceva mi se întâmplă, caută registrul cu sigiliul de aramă. Nu avea încredere în nimeni din familia Calder, în afară de el.

Am închis ochii. Patru ani de ură s-au prăbușit în mine fără zgomot.

Rafe s-a apropiat.

— Nu trebuie să mă ierți.

— Nu știu dacă pot.

— Nu-ți cer asta.

În acel moment, telefonul lui June a sunat. Număr necunoscut. Ea a răspuns cu mâna tremurândă.

— June Calder?

Vocea lui Viktor era calmă.

— Ai deschis cipul. Foarte bine. Acum ascultă cu atenție. Fratele tău nu a fost ultima persoană pe care am îngropat-o.

June a încremenit.

Viktor a continuat:

— Rafe va veni singur la vechea stație de tramvai. Dacă nu, femeia care l-a ajutat în seara asta va plăti pentru toate păcatele familiei voastre.

Apelul s-a închis.

Rafe s-a întors spre mine.

— Rămâi aici.

— Nu.

— Tessa, omul acesta ucide.

— Și tu crezi că mă poți încuia într-un salon ca să mă salvezi?

El a privit bandajul de pe coaste, apoi mâna mea.

— Nu te pot salva dacă vii.

— Atunci nu mă salva. Lasă-mă să aleg.

Pentru prima dată, Rafe nu a avut un răspuns.

Afară, sirenele au început să se apropie. Avocatul a primit un mesaj și a ridicat privirea, îngrozit.

— Domnule Calder, nu mai este vorba doar despre Viktor. Procurorul federal a primit registrul. Iar ordinul de percheziție este deja în drum spre toate proprietățile dumneavoastră…

Rafe a rămas nemișcat, cu telefonul în mână, fără să știe că cea mai grea lovitură nu avea să vină de la Viktor, ci de la ceea ce urma să găsească poliția în casa lui…

cta_placeholder