Soțul meu mi-a cerut casa pentru mama lui, iar când am întrebat cine plătește, sora lui a încetat să zâmbească

— Casa nu se mai vinde. Mama se mută acolo, așa că va trebui să uiți de planurile tale, mi-a spus Sergiu, în timp ce își lăsa cheile pe masa din sufragerie.

Era ora șapte și douăzeci de minute într-o seară de joi. Afară ploua mărunt, iar picăturile alunecau pe geamuri ca niște dâre subțiri de cerneală. Eu stăteam lângă fotoliul mamei mele și țineam în mână o cană de ceai care se răcise de mult. Pentru o clipă, nu l-am recunoscut pe bărbatul din fața mea.

Ne căsătoriserăm cu un an în urmă, discret, după ce mama mea murise. Sergiu păruse atunci sprijinul de care aveam nevoie. Mă ținuse de mână la înmormântare, îmi adusese medicamente când nu puteam ieși din casă și îmi spusese că, indiferent ce se va întâmpla, nu voi fi singură.

Acum îmi vorbea ca unui chiriaș care întârziase plata.

— Poți să repeți? am întrebat.

— Ai auzit foarte bine. Mama nu mai poate sta în apartamentul ei. Casa de la marginea orașului e goală. Se mută acolo și gata.

În spatele lui, sora lui, Alina, își scotea mănușile ude de parcă venise la o vizionare. Avea un zâmbet îngust și o geantă mare, deja pregătită pentru o ședere mai lungă.

— Nu înțeleg de ce faci atâta scandal, a spus ea. Casa oricum stă nefolosită.

Am așezat cana pe masă. Porțelanul a atins lemnul cu un sunet sec.

— Casa nu este a lui Sergiu. Este a mea.

— Ești soția lui, a replicat Alina. Într-o familie normală, oamenii se ajută.

— Într-o familie normală, oamenii cer voie înainte să mute pe cineva în casa altuia.

Sergiu a făcut un pas spre mine. De pe mâneca paltonului i se desprinsese o picătură de apă și căzuse pe podeaua lustruită.

— Nu mai fi ironică. Mama a muncit toată viața și merită să aibă unde locui.

— Sunt de acord. Dar nu pe cheltuiala mea și fără acordul meu.

— Ai două proprietăți, Izolda. Una o folosești, cealaltă stă goală. Ce vrei să faci, să le ții încuiate până mori?

Mi-am simțit inima bătând în gât. Nu de frică. De dezamăgire.

— Casa valorează aproape șapte milioane de lei acum, am spus. Noua șosea a ridicat prețurile. Voiam să o vând, să o ajut pe mătușa Vera și să cumpăr două garsoniere pentru închiriat. Banii aceia îmi asigură viitorul.

Alina a râs scurt.

— Uite ce cuvinte mari. Viitor, investiții, garsoniere. Mama are nevoie de un acoperiș astăzi.

— Cine plătește impozitul? am întrebat. Cine achită gazul, lumina, apa și reparația acoperișului?

Nimeni nu a răspuns.

Am deschis telefonul și le-am arătat lista pe care o pregătisem cu o zi înainte: peste patruzeci de mii de lei pe an pentru taxe, aproape opt mii pe lună pentru utilități, iar acoperișul urma să coste cel puțin trei sute de mii.

— Mama se mută gratuit, iar eu rămân cu toate facturile, am spus. Este un plan excelent. Aproape că mă impresionează.

Chipul lui Sergiu s-a întunecat.

— Este mama mea!

— Și casa este a mea.

— Măcar o dată în viață, încetează să te gândești numai la bani!

Am zâmbit fără să vreau.

— Tu îmi vorbești despre bani? Într-un an de căsnicie nu ai plătit nicio factură. Ai cerut bani înainte de salariu de trei ori. Iar acum vrei să dai altcuiva casa mea.

Alina a făcut un pas înainte.

— Sergiu stă cu tine doar din milă.

Cuvintele ei au rămas între noi ca un pahar spart.

Sergiu a întors brusc capul spre ea.

— Alina, taci.

Dar era prea târziu. Mi-am amintit de luna în care mama lui venise în apartamentul meu și încercase să schimbe yala, susținând că fiind mama soțului avea dreptul să intre oricând. Îmi amintisem și de documentele găsite atunci în sertarul biroului: o cerere de împuternicire completată pe jumătate, cu semnătura mea copiată stângaci.

Atunci o iertasem. Sau încercasem.

— Am consultat deja un avocat, am spus. Și, de data aceasta, nu voi semna nimic.

Sergiu a lovit cu palma în spătarul scaunului. Lemnul a trosnit.

— Nu te juca cu mine, Izolda.

— Nu mă joc. Văd limpede pentru prima dată.

În acel moment, telefonul meu a vibrat pe masă. Nu era un apel, ci o notificare de la camera instalată în holul casei de la marginea orașului. Am privit ecranul. În imaginea întunecată se vedea poarta deschizându-se.

Apoi o lumină de far a tăiat curtea.

Sergiu a observat schimbarea de pe chipul meu.

— Ce este? a întrebat.

Mi-am ridicat privirea spre el și am apăsat pe notificare. Înregistrarea începea să ruleze, iar cineva din spatele porții ridica mâna spre sonerie……

PARTEA 2

…soneria a sunat de două ori, iar în difuzor s-a auzit vocea mamei lui Sergiu.

— Deschideți, am venit să-mi văd casa.

Am simțit cum îmi îngheață degetele pe telefon. Casa era la aproape douăzeci de kilometri distanță, iar eu nu îi spusesem nimănui că instalasem camerele cu trei zile înainte. Voiam doar să verific dacă muncitorii care reparaseră gardul își făcuseră treaba.

Sergiu s-a apropiat.

— Deschide filmarea.

— De ce? Ți-e teamă că mama ta a ajuns deja acolo?

Alina și-a strâns geanta la piept. Fermoarul metalic i-a zgâriat încheietura, dar ea nici nu a tresărit.

— Nu transforma o vizită obișnuită într-o tragedie, a spus. Doar am mers să vedem locul.

— Fără mine și fără acordul meu?

— Ești soția fratelui meu, nu un paznic de închisoare.

Am mărit imaginea. În curte se vedeau trei siluete: mama lui Sergiu, un bărbat pe care nu îl cunoșteam și Alina. Aveau cutii în brațe. Nu veniseră să vadă locul. Veniseră să se mute.

Sergiu a văzut și el.

Pentru prima dată în acea seară, furia i-a dispărut de pe față.

— Mamă, pleacă de acolo, a spus el, deși telefonul meu nu era conectat la difuzor.

— Nu mai face pe nevinovatul, am murmurat. Știai.

— Nu știam că pleacă astăzi.

— Dar știai că urma să plece.

Tăcerea lui a fost răspunsul.

Am închis filmarea și am mers până la bibliotecă. În spatele unui rând de cărți păstram o cutie îngustă din lemn de nuc, cu o zgârietură în formă de arc pe capac. Era a mamei mele. Îmi spusese că acolo ținuse actele casei încă din ziua în care bunicul o cumpărase.

Sergiu m-a urmărit cu privirea.

— Ce cauți?

— Ce trebuia să caut de la început.

Am scos cutia și am pus-o pe masă. Alina s-a albit.

— Ai discutat deja cu avocatul? a întrebat ea.

— Da.

— Și ce ți-a spus?

— Că nimeni nu se poate instala în proprietatea mea fără permisiune. Că orice încercare de a schimba yala sau de a introduce bunuri poate fi reclamată. Și că ar trebui să păstrez orice dovadă a presiunilor voastre.

Sergiu a râs, dar râsul lui a sunat gol.

— Îți ameninți familia cu poliția?

— Nu vă ameninț. Vă spun ce se întâmplă dacă intrați fără drept.

— Eu sunt soțul tău!

— Tocmai de aceea doare mai mult.

Telefonul a vibrat din nou. De data aceasta era mătușa Vera.

Am răspuns în fața lor.

— Izolda, nu veni singură la casă, mi-a spus ea fără salut. Am găsit ceva în magazia din spate. Ceva ce mama ta a ascuns înainte să moară.

M-am uitat la cutia de nuc.

— Ce ai găsit?

Vera a tăcut câteva secunde. În fundal se auzea un câine lătrând și o ușă trântită de vânt.

— Un dosar. Și o înregistrare. Mama ta mi-a cerut să nu le ating decât dacă cineva încearcă să-ți ia casa.

Aerul din cameră s-a subțiat.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Pentru că am sperat să nu fie nevoie. Dar acum, când am venit să verific poarta, am văzut mașina soacrei tale. Izolda, ascultă-mă. Nu lăsa pe nimeni să ajungă la casă înaintea ta.

Sergiu își trecu palma peste față.

— Închide telefonul, a spus. Asta a devenit ridicol.

— Nu încă.

Am luat cheile de pe cuier. Brelocul meu era o mică busolă din alamă, tocită pe margini, moștenită de la bunicul. Atingerea ei rece mi-a dat curaj.

Alina s-a așezat în fața ușii.

— Nu pleci nicăieri până nu lămurim lucrurile.

— Dă-te la o parte.

— Sergiu, fă ceva!

El a rămas nemișcat. Privea cutia de nuc ca și cum o mai văzuse cândva.

— De unde ai cutia aceea? a întrebat.

— A fost a mamei mele.

— Izolda, nu o deschide aici.

Am simțit că mi se taie respirația.

— De ce?

Înainte să răspundă, din telefon s-a auzit vocea Verei, mult mai încet:

— Izolda, dacă Sergiu este lângă tine, să nu-i spui încă ce ai găsit. Mama ta îl recunoscuse în înregistrare, cu mult înainte să vă căsătoriți……

PARTEA 3

…Am dus telefonul la ureche, dar Vera nu mai vorbea. Se auzea doar un fâșâit, apoi un zgomot puternic, ca și cum cineva ar fi smuls aparatul din mâna ei.

— Vera? am strigat. Vera, mă auzi?

Legătura s-a întrerupt.

Era ora opt și patruzeci și cinci. În sufragerie, ploaia lovea geamul cu mai multă forță, iar lumina becului tremura deasupra noastră. Sergiu stătea lângă masă, cu mâinile încleștate. Alina nu mai părea sigură pe ea.

Am deschis cutia de nuc.

Înăuntru se aflau trei lucruri: actele originale ale casei, o cheie mică din alamă și un dispozitiv de înregistrare vechi, cu un singur buton roșu. Sub el era o etichetă scrisă de mama mea: Pentru Izolda, numai dacă se întorc după casă.

Mi s-au umezit ochii.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Sergiu.

— Nu știu. De aceea o să ascult.

— Nu ai dreptul să-mi pui familia la zid pe baza unei înregistrări vechi.

— Tu ai venit să-mi iei casa pe baza unei porunci de familie.

Am apăsat butonul.

La început s-a auzit doar un scârțâit. Apoi vocea mamei mele a umplut încăperea. Era slăbită, dar limpede.

— Izolda, dacă auzi asta, înseamnă că cineva încearcă să te convingă să vinzi sau să cedezi casa. Nu ai voie să te învinovățești. Am lăsat documentele la Vera pentru că mi-am dat seama că nu mai pot avea încredere în toți cei din jurul tău.

Sergiu a făcut un pas spre dispozitiv.

— Oprește-l.

— Nu.

Vocea mamei a continuat:

— Cu șase luni înainte să mor, Sergiu a venit la mine și mi-a cerut să-i împrumut bani pentru o datorie. I-am refuzat. A doua zi, a încercat să mă convingă să-i dau o împuternicire asupra casei, spunând că vrea să o renoveze. Am păstrat copia documentului pe care mi l-a adus.

Alina și-a dus mâna la gură.

— Nu se poate…

— Ba se poate, am spus.

Înregistrarea a continuat.

— După ce l-am refuzat, Sergiu mi-a spus că Izolda va deveni soția lui și că, într-o zi, casa va ajunge oricum în mâinile lui. A râs. Mi-a spus că fata mea este prea obosită și prea încrezătoare ca să observe ce se întâmplă.

Sergiu a lovit masa. Cutia de nuc a sărit câțiva centimetri.

— Este o minciună!

— Atunci de ce vrei să oprești înregistrarea?

— Pentru că mama ta era bolnavă!

— Era bolnavă, nu surdă și nici fără minte.

Vocea mamei s-a auzit din nou, tremurând:

— Vera are și copia unei cereri de împuternicire. Semnătura mea a fost imitată. Dacă cineva încearcă să-ți ocupe casa, mergi direct la poliție și la notar. Nu negocia. Nu te lăsa făcută să te simți vinovată pentru că îți protejezi viața.

Înregistrarea s-a oprit.

Nimeni nu a vorbit.

Am privit spre Sergiu. Fața îi devenise cenușie, iar buzele îi tremurau.

— Ai știut că mama ta păstrează asta? am întrebat.

— Nu.

— Dar știai că voiai casa înainte să ne căsătorim?

A coborât ochii.

— Nu a fost așa.

— Atunci cum a fost?

Alina a început să plângă încet.

— Sergiu, spune-i adevărul.

El s-a întors spre ea.

— Taci!

În acel moment, telefonul meu a sunat. Pe ecran apărea numărul unui notar din oraș.

— Doamna Izolda? Sunt notarul Pavel. Mătușa Vera a ajuns la mine. A adus copia unui document care schimbă tot ce credeați despre încercarea de a vă lua casa.

M-am ridicat.

— Ce document?

Notarul a inspirat adânc.

— O cerere semnată de Sergiu și Alina, depusă acum trei luni. Cereau să fie recunoscuți drept administratori ai proprietății dumneavoastră. Dar problema nu este doar semnătura. Problema este data. În ziua în care au depus cererea, dumneavoastră erați internată la spital, iar ei au declarat că erați de acord.

Sergiu s-a repezit spre telefon.

— Închide!

Am făcut un pas înapoi.

Notarul a continuat:

— Și mai este ceva. Documentul a fost însoțit de o declarație privind starea dumneavoastră mintală.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Cine a semnat declarația?

La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniște.

— Un medic care nu mai lucrează la clinica unde ați fost internată. Iar mâine dimineață, doamna Izolda, trebuie să veniți imediat la mine. Pentru că omul acela a fost găsit în această seară……