Fiica mea i-a cerut șefului mafiot să-și ceară scuze, iar când ușile s-au deschis, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care Mia l-a obligat pe Aleandro Moretti să-și ceară scuze, ușile conacului s-au deschis cu o asemenea forță, încât ferestrele au vibrat.

— Trebuie să-ți ceri scuze mamei mele, spusese fetița, cu iepurașul de pluș strâns sub braț.

Aleandro stătea în mijlocul holului de marmură, cu pata de cafea întunecată pe vestă. Avea telefonul într-o mână și aceeași expresie rece cu care speriase oameni mult mai periculoși decât mine.

Eu eram încă în genunchi lângă tava răsturnată. O farfurioară spartă îmi tăiase degetul, iar sângele se amestecase cu cafeaua pe podeaua albă. În buzunarul șorțului simțeam marginea aspră a unei mici broșe în formă de frunză, singurul lucru pe care îl păstrasem de la soțul meu mort. O purtam în fiecare zi, prinsă pe interiorul hainelor, ca să nu o vadă nimeni.

— Mia, vino imediat la mine, am șoptit.

— Nu până nu spune cuvântul.

Aleandro și-a coborât privirea spre ea.

— În această casă, oamenii sunt plătiți ca să meargă atenți.

— Tu te uitai la telefon.

Paznicul de lângă scară și-a întors capul. Eu mi-am ținut respirația.

— Mia, ajunge.

— Nu ajunge. Ai lovit-o pe mama și apoi ai fost rău cu ea.

Aleandro a făcut un pas înainte. Fetița nu s-a mișcat. Pantofii ei roșii au scârțâit pe marmură.

— Dă-te din drum.

— Nu.

Un singur cuvânt. Atât. Dar în hol s-a lăsat o tăcere atât de grea, încât am auzit ceasul vechi din perete măsurând fiecare secundă.

Aleandro nu ridica niciodată vocea. Tocmai de aceea, când vorbea încet, toți se temeau.

— Elena, ia-ți fiica și pleacă în camera ta.

M-am ridicat, apăsându-mi palma peste degetul tăiat.

— Îmi pare rău pentru incident, domnule Moretti. Mia nu a vrut să…

— Ba am vrut, m-a întrerupt ea. Și încă vreau.

Mi s-au înmuiat genunchii. Nu de frică pentru mine. Pentru slujbă. Pentru chiria care trebuia plătită vineri. Pentru tratamentul Miei, pe care medicul îl prescrisese după ce febra îi revenise de trei ori într-o singură lună.

Aleandro a privit-o mult timp. Apoi și-a mutat ochii spre mine.

— Ai învățat-o să vorbească așa?

— Nu.

— Atunci cine?

— Viața, am răspuns, înainte să-mi pot opri gura.

Fața lui nu s-a schimbat, dar degetele i s-au strâns în jurul telefonului.

Mia și-a ridicat iepurașul.

— El știe când cineva minte.

— Iepurele tău?

— Îl cheamă Domnul Puf. Și a auzit tot.

Un zgomot metalic s-a auzit dinspre intrare. Ușile masive se deschideau. Unul dintre paznici a dus mâna la haină, iar Aleandro s-a întors imediat.

La prag stătea Marco Bellini, avocatul lui, cu fața albă și un dosar maro lipit de piept.

— Domnule Moretti, trebuie să vedeți asta acum.

— Cine te-a lăsat să intri?

— Nu am venit singur.

În spatele lui se auzeau motoare și pași grăbiți. Aleandro a făcut semn oamenilor să închidă ușile, dar Marco a clătinat din cap.

— E prea târziu. Au ajuns.

Mia s-a apropiat de mine și mi-a prins mâna însângerată.

— Mamă, de ce se teme toată lumea?

N-am știut ce să-i răspund. Aleandro m-a privit atunci altfel, nu ca pe o servitoare, ci ca pe o femeie prinsă într-un loc din care nimeni nu mai putea ieși.

Marco a așezat dosarul pe masa de lângă scară și a desfăcut încuietoarea.

— Înainte să intre, trebuie să știți cine i-a trimis și de ce au venit după dumneavoastră.

Mâna lui s-a întins spre prima filă, iar Aleandro a făcut un pas în față. Eu am strâns broșa ascunsă sub șorț și am privit dosarul deschizându-se…

PARTEA 2

Mâna lui Marco a rămas deasupra dosarului, fără să atingă prima filă.

— Spune-mi doar atât, a poruncit Aleandro. Câți sunt?

— Destui cât să nu mai conteze numărul.

Dincolo de ușile conacului, un motor a urlat. Mia s-a lipit de piciorul meu, iar Domnul Puf a căzut pe marmură. M-am aplecat să-l ridic, dar Aleandro a ajuns primul la el.

L-a luat cu două degete, ca pe un obiect fragil pe care nu știa cum să-l țină.

— Poftim, a spus el.

Mia l-a smuls din mâna lui.

— Nu-l scăpa.

— N-am de gând.

A fost prima dată când vocea lui nu a sunat ca o amenințare.

Marco a împins dosarul spre mine.

— Elena, ai fost angajată aici acum opt luni, nu-i așa?

— Da.

— Și înainte de asta ai lucrat la restaurantul din strada Mercer?

Am încremenit.

— De unde știți?

— Pentru că cineva a căutat tot ce ai făcut în ultimii cinci ani.

Aleandro s-a întors brusc spre el.

— Ai verificat-o?

— Nu eu. Ei.

Un geam s-a spart la capătul holului. Paznicii au scos armele. Mia a tresărit, iar Aleandro s-a pus între noi și fereastră fără să spună nimic.

Am văzut atunci că mâna lui dreaptă tremura ușor. Nu de frică. De furie.

— Duceți copilul în subsol, a spus el.

— Nu plec fără mama, a răspuns Mia.

— Nici eu nu plec fără ea, am spus.

Aleandro m-a privit.

— Elena, nu este o discuție.

— Pentru mine este.

— Dacă rămâi aici, poți muri.

— Dacă plec, cineva mă va găsi. Tocmai asta mi-a spus bărbatul de la farmacie ieri, când mi-a lăsat un bilet în cutia poștală.

Holul a amuțit.

Aleandro s-a apropiat atât de mult, încât am simțit mirosul amar al cafelei de pe vesta lui.

— Ce bilet?

— Nu l-am păstrat.

— Ce scria?

— Că soțul meu nu a murit din cauza accidentului.

În ochii lui a apărut ceva neașteptat. Nu milă. Recunoaștere.

— Soțul tău era Luca Rossi?

Mi-am retras mâna dintr-a lui.

— De unde îi știți numele?

Marco a închis ușa dosarului.

— Luca a fost contabil pentru familia Moretti. A descoperit transferuri ilegale și a dispărut cu trei zile înainte de accident.

— Mințiți.

— Aș vrea să fie așa.

Am simțit broșa apăsându-mi pielea prin material. Luca mi-o dăduse în dimineața în care plecase ultima dată de acasă. Îmi spusese să nu o pierd și să nu am încredere în nimeni care zâmbea prea repede.

Aleandro a coborât vocea.

— Ce ți-a mai lăsat?

— Nimic.

Minciuna mi-a ieșit prea repede.

Privirea lui a coborât spre șorțul meu. Broșa ascunsă se prinsese în țesătură și luciul ei arămiu ieșea puțin la vedere.

— Elena.

Am făcut un pas înapoi.

— Nu atingeți nimic.

În clipa aceea, o bubuitură a zguduit ușile. Mia a început să plângă. Aleandro a tras-o lângă el, acoperind-o cu trupul.

— Toți la coridorul de serviciu! a strigat.

— Și ea? a întrebat un paznic, arătând spre mine.

— Ea vine cu mine.

— De ce?

Aleandro nu a răspuns imediat. M-a privit ca și cum încerca să descifreze ceva ce nu înțelegea.

Apoi a spus, suficient de tare pentru toți:

— Pentru că, începând din seara asta, Elena Rossi este logodnica mea.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Ce ai spus?

— Dacă dușmanii mei cred că ești importantă pentru mine, te vor proteja până aflu ce știești.

— Nu sunt un obiect de schimb.

— Nu. Ești singura persoană din casa asta care încă ascunde adevărul.

Marco a deschis din nou dosarul.

— Aleandro, nu face asta înainte să vezi fotografia.

Din curte s-a auzit un foc de armă. Mia și-a îngropat fața în fusta mea.

Aleandro a întins mâna spre broșa de la pieptul meu.

— Luca nu ți-a lăsat doar o amintire, nu-i așa?

Degetele lui au atins marginea ascunsă, iar metalul a făcut un clic scurt, aproape imperceptibil…

PARTEA 3

Clicul a deschis broșa.

În interiorul frunzei de metal era ascuns un mic cip negru, mai mic decât un bob de orez.

Am uitat să respir.

— Nu știam că există, am spus.

Aleandro a smuls broșa din șorțul meu, iar Marco a scos din buzunar un aparat subțire. Când a apropiat cipul, pe ecran au apărut rânduri de cifre, date și nume.

Mia plângea în tăcere lângă mine. Paznicii țineau armele îndreptate spre ușă, însă nimeni nu mai privea spre atacatori.

— Asta este arhiva lui Luca, a murmurat Marco.

— Deschide-o, a spus Aleandro.

— Dacă o deschid aici, toți cei care ne ascultă pot afla.

— Fă-o.

Pe ecran a apărut o înregistrare. Luca stătea într-un birou întunecat, cu fața obosită și o tăietură pe obraz. L-am recunoscut în aceeași secundă și mi s-au înmuiat picioarele.

— Elena, dacă vezi asta, înseamnă că nu am reușit să ajung acasă, spunea el. Nu am murit în accident. Mașina mea a fost împinsă de pe drum după ce am copiat registrele lui Vittorio Moretti.

Aleandro a ridicat capul.

— Vittorio?

Marco a închis ochii.

Vittorio era unchiul lui Aleandro și administratorul averii Moretti. Era omul care, în ultimul an, îl criticase la fiecare masă și îi ceruse să renunțe la conducerea familiei.

În înregistrare, Luca continua:

— Vittorio a furat bani din fundația pentru copii și a plătit oameni ca să ascundă transferurile. Dacă mi se întâmplă ceva, el va căuta cipul. Am pus dovada în broșa mamei Elenei, fiindcă nimeni nu caută amintiri în hainele unei femei pe care o consideră invizibilă.

Am dus mâna la gură.

— De ce nu mi-ai spus? am șoptit.

— Pentru că trebuia să te țin în viață, a răspuns vocea lui din înregistrare. Iar dacă întâlnești un Moretti, să nu ai încredere în primul lui zâmbet. În Aleandro, însă, caută tăcerea. El va înțelege.

Înregistrarea s-a oprit.

Aleandro rămăsese nemișcat. Avea fața palidă, iar pata de cafea de pe vestă arăta acum ca o rană veche.

— Știai? am întrebat.

— Nu.

— Dar te-ai purtat ca și cum Luca ar fi fost dușmanul tău.

— Am crezut că m-a trădat.

— Și acum?

El s-a uitat la Mia, apoi la mine.

— Acum știu că fratele meu a murit pentru că cineva din familia mea l-a redus la tăcere.

Marco a apăsat un alt buton. Au apărut extrase bancare și fotografii cu Vittorio intrând într-un depozit, întâlnindu-se cu oameni înarmați și primind un plic de la șeful bandei Bellini.

Un telefon a început să sune în buzunarul lui Aleandro.

El a răspuns.

— Vorbește.

Vocea de la celălalt capăt era agitată.

— Domnule, oamenii lui Vittorio nu atacă pentru cip. Atacă pentru femeie.

Aleandro m-a privit.

— Ce femeie?

— Au găsit registrul medical al Miei. Știu că fetița nu este fiica lui Luca.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Aleandro.

Am strâns mâna Miei atât de tare, încât ea a scâncit.

— Înseamnă că Luca nu era tatăl ei biologic.

Aleandro a închis telefonul, fără să-și ia ochii de la copil.

În acel moment, dinspre tunelul de serviciu s-a auzit o voce cunoscută.

— Aleandro, scoate femeia afară și îți las copilul în viață.

Vittorio era deja în conac.

Iar Mia ridicase capul spre întuneric, de parcă recunoscuse vocea înaintea noastră…