Soțul meu a spus că fetița noastră doar a căzut, dar întrebarea medicului l-a făcut să pălească brusc

Când am intrat în camera de gardă, fetița mea avea buzele aproape albe, iar soțul meu stătea lângă ea și derula nepăsător pe telefon.

— Nu mai face atâta dramă, Irina, mi-a spus Radu fără să ridice privirea. A căzut de pe un scaun și a adormit.

Mâinile îmi erau lipicioase de gem de struguri. O luasem direct din apartament, fără să-mi schimb bluza, fără pantofi potriviți și fără să verific dacă închisesem ușa. Mara purta încă pijamaua cu dinozauri, iar șoseta albastră îi era răsucită în jurul gleznei.

Doctorul s-a aplecat spre ea, i-a verificat pupilele și a apăsat cu grijă lângă tâmplă. Mara a gemut slab. Sunetul acela mi-a trecut prin piept ca o lamă.

— Când s-a întâmplat? m-a întrebat el.

— La patru, a răspuns Radu imediat.

Doctorul și-a ridicat ochii.

— La patru după-amiaza?

— Da. A căzut în bucătărie.

— Și înainte de cădere ce făcea?

— Se juca.

— Cu ce?

Radu s-a uitat la mine, nu la medic. A zâmbit calm, zâmbetul lui pentru vecini, pentru casieri și pentru oamenii care nu știau cum își strângea maxilarul când era contrazis.

— Colora la masă, a spus el. Copiii mici se cațără peste tot.

Mara ura să coloreze. După treizeci de secunde rupea foile, arunca creioanele în cutia lor și împingea toate scaunele din bucătărie într-un șir strâmb, fiindcă pentru ea masa era tren.

Dimineața, la șapte și douăsprezece minute, o văzusem făcând exact asta. Îmi ceruse cana albastră, nu pe cea verde. Îi sărutasem creștetul și plecasem la serviciu. Radu avea zi liberă și trebuia să o ducă la creșă.

— Ai dus-o la creșă? am întrebat.

— Nu se simțea bine.

— Atunci de ce ai spus că a căzut la patru?

— Pentru că atunci a căzut.

— Cât timp fusese obosită înainte?

Radu a întins mâna spre brațul meu.

— Nu face asta aici. Are nevoie să fim calmi.

M-am ferit de el. În acel moment, asistenta a intrat cu o pungă de plastic sigilată și ne-a cerut să ieșim cât timp Mara era dusă la investigații. Radu a început să-i explice, cu voce joasă, că eu eram epuizată, panicată și foarte stresată la serviciu.

Asistenta nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Domnule, așteptați pe hol.

Când patul a dispărut după ușile duble, am observat că scaunul de plastic al cabinetului avea o roată ruptă. Am fixat șoseta Marei, deși nu se mișcase deloc.

După câteva minute, medicul s-a întors împreună cu o femeie în uniformă verde. Ecusonul ei era întors cu fața spre piept.

— Putem merge acasă? a întrebat Radu, ridicându-se.

— Nu, a spus medicul.

Telefonul lui s-a oprit în mijlocul mișcării.

— Ați sunat pe cineva după cădere? a întrebat femeia.

— Doar pe soția mea.

— Înainte de ea?

— Nu.

Telefonul i s-a luminat în palmă. Radu l-a întors cu ecranul în jos atât de repede, încât am văzut notificarea înainte să dispară. Nu era numele mamei lui, cum a spus el. Era un număr salvat cu o singură literă.

— Mă duc să iau apă, a murmurat.

Medicul l-a urmărit până la lift, apoi mi-a făcut semn către o încăpere mică de la capătul coridorului.

— Trebuie să discutăm fără soțul dumneavoastră, a spus.

Am intrat singură. Pe masă se afla un dosar subțire, prins cu o clemă galbenă. Medicul a pus degetele pe copertă, iar eu am înțeles că acolo exista ceva ce Radu nu voia să aflu. Tocmai întindea mâna spre dosar când clanța a început să coboare…

PARTEA 2

Clanța s-a mișcat încet, iar medicul a împins dosarul spre mine.

— Puneți-l în geantă, a șoptit. Nu îi spuneți încă ce am notat.

Am ascuns dosarul sub haina subțire pe care o purtam peste bluza pătată de gem. Femeia în uniformă s-a așezat lângă mine și și-a întors ecusonul: Elena Dobre, protecția copilului.

Radu a intrat cu două pahare de apă.

— Ați făcut o ședință fără mine? a întrebat el, zâmbind.

— Vorbeam despre starea Marei, i-a răspuns Elena.

— Soția mea se sperie repede. Ar fi mai bine să nu-i încărcați mintea cu presupuneri.

Mi-am simțit unghiile apăsând în palmă.

Elena a deschis un formular.

— A mai fost Mara rănită când dumneavoastră erați singur cu ea?

Am vrut să spun nu. Răspunsul mi-a venit aproape automat, ca atunci când apăsam pe întrerupător în întuneric.

Apoi mi-am amintit vânătaia din spatele urechii, cu două luni în urmă.

— S-a lovit de marginea cutiei cu jucării, spusese Radu atunci.

Mi-am amintit buza despicată din mai.

— A mușcat din cană, spusese el.

Mi-am amintit dimineața când sunase la creșă și spusese că Mara era bolnavă înainte să-mi spună și mie. Toate fuseseră lucruri mici, separate. Acum se așezau în mintea mea ca niște piese care formau aceeași imagine.

— Au mai existat incidente, am spus.

Radu a scăpat unul dintre pahare. Apa s-a împrăștiat pe gresie și a intrat sub piciorul metalic al mesei.

— Irina, ești obosită.

— Nu te-am întrebat pe tine.

Elena a continuat să scrie.

— Cine a văzut-o ultima dată mergând normal?

— Eu, am spus. La șapte și douăsprezece.

— Iar dumneavoastră, domnule Pop, spuneți că a căzut la patru.

— Am spus ce am văzut.

— Atunci de ce nu ați sunat imediat la urgență?

Radu și-a frecat ceafa. În spatele lui, un aparat de cafea a scos un şuierat scurt.

— Părea doar adormită.

— O fetiță care nu răspunde normal după o cădere nu este „doar adormită”, a spus Elena.

Radu s-a întors către mine.

— Vezi? Din cauza ta o să creadă că sunt un monstru.

Cuvântul acela a rămas între noi. Nu îl pronunțase nimeni înainte. Nu în felul acela.

Medicul a intrat și ne-a spus că Mara avea o fractură fină la osul temporal, o comoție severă și urme care nu se potriveau perfect cu o simplă cădere de pe scaun. Avea nevoie de supraveghere peste noapte.

Radu a albit.

— Dar scaunul era jos.

Doctorul l-a privit atent.

— Nu ne-ați spus că era un scaun de bar?

Radu a clipit.

— Nu. Adică… era un scaun obișnuit.

În geanta mea, dosarul părea să ardă. L-am deschis sub masă și am văzut o foaie cu trei ore: șapte și douăsprezece, unsprezece și patruzeci, șaisprezece și zece. Lângă ultima era scris: sosirea la spital.

La unsprezece și patruzeci, Radu îmi trimisese un mesaj: „Mara doarme. Nu te grăbi.”

Mi s-a făcut frig.

— Unde a fost Mara între dimineață și ora patru? am întrebat.

— În apartament.

— Singură cu tine?

— Evident.

— Atunci de ce telefonul tău a fost localizat la farmacia de pe strada Lalelelor la unsprezece și treizeci și opt?

Radu a rămas nemișcat.

Elena a ridicat privirea.

— Domnule Pop, avem nevoie să ne spuneți ce s-a întâmplat înainte de prânz.

El a zâmbit din nou, dar zâmbetul nu i-a mai ascultat chipul.

— Nu am nimic de adăugat.

În clipa aceea, o asistentă a intrat cu o pungă transparentă. Înăuntru se afla pijamaua Marei, un flacon mic și o linguriță de plastic.

— Le-am găsit în geanta copilului, a spus ea. Și farmacia tocmai a confirmat că rețeta a fost ridicată folosind datele dumneavoastră medicale, doamnă Pop.

Radu a făcut un pas spre pungă.

— Nu atingeți asta, a spus Elena.

Telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la un număr necunoscut: „Dacă vrei să știi ce i-a dat copilului tău, întreabă femeia de la farmacia Lalelelor…”

PARTEA 3

Mesajul s-a încheiat cu o adresă, iar sub ea apărea numele farmacistei: Doina Mureșan.

— Cine ți-a trimis asta? a întrebat Radu.

— Nu mai contează cine. Contează ce ai făcut.

El a ridicat mâinile, ca și cum eu îl atacam.

— Am cumpărat un sirop. Atât.

— Cu datele mele?

— Era pentru somnul ei. Mi-ai spus și tu că nu mai rezistai.

— Nu ți-am spus niciodată să-i dai medicamente.

Elena a luat telefonul meu și a fotografiat mesajul. Medicul a cerut asistentei să ducă flaconul la analiză, apoi ne-a spus că rezultatul preliminar al sângelui Marei indica un sedativ care nu apărea în nicio recomandare medicală.

Am simțit că podeaua se înmoaie sub scaun.

— De cât timp? am întrebat.

Radu s-a uitat la mine.

— De cât timp îi dai ceva?

— Nu în fiecare zi.

— De cât timp?

— Din primăvară, a spus el, iar vocea i s-a frânt. Doar când era agitată.

Elena s-a ridicat.

— Ați administrat copilului un medicament fără prescripție pentru el?

— Nu voiam să-i fac rău.

— Atunci de ce ați mințit despre ora accidentului?

Radu a tăcut.

Doctorul a venit cu o foaie în mână. Pe ea era semnătura farmacistei și lista ridicărilor: patru flacoane în șase săptămâni, toate trecute pe numele meu.

— Doina Mureșan este la telefon, a spus el. Refuză să discute cu soțul dumneavoastră, dar vrea să vorbească cu dumneavoastră.

Am apăsat pe difuzor.

— Doamnă Pop? vocea femeii tremura. Îmi pare rău că nu am sunat mai devreme.

— Spuneți-mi tot.

— Soțul dumneavoastră a venit de mai multe ori. Spunea că sunteți medic și că ați schimbat doza copilului. Ieri a insistat să nu trec numărul dumneavoastră real de telefon.

Radu a făcut un pas spre aparat.

— Doina, nu înțelegi situația.

— Ba da, domnule Pop. Înțeleg că mi-ați arătat o fotografie cu o rețetă pe care nu o puteam verifica. Și înțeleg că astăzi, înainte să închidem, ați venit să cumpărați încă un flacon.

Mi-am dus mâna la gură.

— Ați păstrat ceva? am întrebat.

— Bonurile și copia rețetei. Le-am pus deoparte când mi s-a părut că semnătura nu seamănă.

Radu s-a întors către Elena.

— Am făcut asta pentru că Irina voia să plece cu fata. M-ar fi lăsat fără nimic.

— Cine v-a spus că vreau să plec? am întrebat.

— Mesajele tale. Vorbeai cu sora ta despre o locuință.

— Pentru că mi-era frică de tine.

În încăpere s-a auzit doar bipul aparatului de monitorizare de pe hol.

Elena a deschis dosarul galben.

— Avem suficiente motive să cerem ca dumneavoastră să nu rămâneți singur cu Mara. Dar mai există ceva. În ziua incidentului, la ora unsprezece și patruzeci, o vecină v-a văzut ieșind din bloc cu copilul în brațe. A notat numărul mașinii pentru că ați lăsat portiera deschisă.

Radu a scuturat din cap.

— Nu am plecat nicăieri.

Ușa s-a deschis și o femeie micuță, cu o geantă de pânză strânsă la piept, a intrat însoțită de un asistent.

— Eu sunt vecina, a spus ea. Și nu v-am văzut doar ieșind.

Radu a pășit înapoi.

— Nu ai ce căuta aici, mamă.

Femeia a lăsat geanta pe masă. Din ea a scos un carnețel cu coperți roșii, plin de pagini îndoite.

— Am venit pentru că mi-am dat seama că tăcerea mea a ținut copilul în pericol.

Radu s-a repezit spre carnețel, dar Elena i-a blocat drumul.

Mama lui a deschis la o pagină și a spus că acolo erau orele la care fiul ei îi ceruse să mintă pentru el, inclusiv ora la care Mara fusese dusă la subsolul blocului, înainte de cădere.

— Ce s-a întâmplat în subsol? am întrebat.

Femeia a ridicat ochii spre mine, iar în mâna ei tremura o cheie mică, prinsă de un șnur galben.

— Acolo este cutia pe care Radu nu vrea să o găsiți. Iar înăuntru se află motivul pentru care a încercat să vă facă să păreți o mamă periculoasă…