PARTEA 4 — Soțul meu a spus că fetița noastră doar a căzut, dar întrebarea medicului l-a făcut să pălească brusc

PARTEA 4

— Ce este în cutie? am întrebat.

Mama lui Radu a strâns cheia în palmă.

— Nu doar ce a făcut el. Și ce voia să facă după ce Mara nu mai putea vorbi despre asta.

Radu a izbucnit.

— Mamă, taci!

A fost prima dată când am văzut-o tresărind la vocea lui. Nu de surpriză. De recunoaștere.

Elena s-a așezat între ei.

— Doamnă Mureșan, spuneți-ne exact ce ați văzut.

Femeia și-a umezit buzele. Avea o urmă de făină pe mâneca puloverului, ca și cum fusese smulsă dintr-o bucătărie obișnuită și aruncată într-o zi imposibilă.

— La unsprezece și jumătate, Radu a venit la mine. A spus că Mara dormea și că trebuie să țină copilul departe de Irina câteva zile. Mi-a cerut să spun, dacă mă întreabă cineva, că nu îl văzusem.

— De ce ați acceptat? am întrebat.

— Pentru că mi-a spus că tu ai probleme cu băutura.

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Nu beau.

— Știu, a spus ea. Dar el mi-a arătat o fotografie cu un pahar pe masă și o hârtie pe care scria că ești instabilă. M-am temut că își va pierde copilul din cauza ta. Apoi am auzit-o pe Mara plângând în mașină.

Radu a scuipat cuvintele:

— Era speriată. Atât.

— Și de ce ai dus-o în subsol? a întrebat Elena.

El nu a răspuns.

Mama lui a deschis carnețelul.

— Pentru că în apartament era mizerie, iar el voia să fotografieze camera și să spună că Irina o neglijează. A mutat scaunul, a pus jucării pe jos și mi-a cerut să notez ora patru.

Am privit spre Radu.

— Ai pregătit scena?

— Nu a fost nicio scenă.

— Atunci de ce ai mințit despre scaun?

— Pentru că m-am panicat.

— De ce ai mințit despre medicament?

— Pentru că nu voiam să mi-o ia.

— Pe cine?

Radu s-a uitat către patul unde Mara dormea sub supraveghere. Mâna ei mică era prinsă de o branulă, iar pe obraz avea o urmă galbenă de la soluția dezinfectantă.

— Pe ea, a spus el. Nu voiam să mi-o ia pe ea.

Medicul a intrat cu rezultatul analizelor. Sedativul era prezent într-o cantitate care putea explica somnolența prelungită, dar nu și pierderea stării de conștiență. Fractura provenea de la impactul cu marginea unei trepte de beton din subsol, nu de la scaunul din bucătărie.

Radu a închis ochii.

Eu nu am plâns. Nu încă.

— Cum a căzut? am întrebat.

Mama lui a răspuns în locul lui.

— El a încercat să o ridice când s-a trezit. Mara a început să plângă și să strige după tine. Radu a tras-o de braț. Ea s-a smucit, a căzut cu capul de treaptă și s-a lovit. A stat acolo aproape două ore.

— Două ore? vocea mea a ieșit atât de încet, încât abia am auzit-o.

— A spus că dacă sună imediat, toată lumea va întreba de ce îi dăduse medicamente, a continuat femeia. A urcat cu ea, a schimbat hainele, a trimis mesajul că doarme și a așteptat să vadă dacă își revine.

Radu s-a prăbușit pe scaun.

— Nu am vrut să moară.

Elena a rămas calmă.

— Nimeni nu v-a acuzat că ați vrut asta. V-am întrebat de ce ați ascuns adevărul.

El și-a frecat fața cu ambele mâini.

— Pentru că aveam datorii.

Nimeni nu s-a mișcat.

— Ce legătură au datoriile cu Mara? am întrebat.

— Am semnat un contract pentru o firmă de transport. Am pierdut bani. Dacă divorțam și plecam, urma să rămân cu toate. Aveam nevoie ca tu să pari incapabilă să ai grijă de ea. Atunci mama ta ar fi plătit. Sau ai fi renunțat.

Acolo era adevărul lui. Nu dragostea pentru copil. Nu frica. Banii și fuga, ascunse sub cuvinte despre familie.

Elena a scos telefonul și a sunat serviciul de protecție a copilului. Nu a fost nevoie de strigăte sau de amenințări. Medicii aveau analizele, farmacia avea bonurile, mama lui avea carnețelul, iar în geanta mea se afla foaia cu orele contradictorii.

Radu a încercat să se ridice.

— Irina, spune-le că a fost un accident.

— A fost un accident doar la sfârșit. Tot ce ai făcut înainte a fost ales.

— Sunt tatăl ei.

— Și eu sunt mama ei. De aceea am adus-o aici când tu mi-ai spus să nu dramatizez.

Mara s-a mișcat în pat.

Am alergat lângă ea. Genele i s-au ridicat încet.

— Mama? a murmurat.

— Sunt aici.

— Cana albastră…

Mi s-a rupt ceva în piept la auzul acelei cereri simple. I-am atins fruntea cu două degete.

— O să primești cana albastră.

Radu a făcut un pas spre pat, dar Elena i-a oprit drumul.

— Nu acum.

El s-a uitat la mine.

— Lasă-mă măcar să-i spun că o iubesc.

M-am întors către el.

— Iubirea nu se măsoară în ce spui lângă patul ei. Se măsoară în ce faci când ea nu te poate apăra.

Mama lui a început să plângă în tăcere.

Am crezut că mă va privi cu ură, dar ea a venit lângă mine și mi-a întins cheia prinsă de șnurul galben.

— Nu vreau să mai ascund nimic, a spus. Cutia este în dulapul lui. În ea sunt rețetele, fotografiile și o hârtie pentru custodie. Am văzut-o cu trei zile înainte.

— De ce nu mi-ai spus atunci?

— Pentru că mi-a fost rușine că l-am crescut așa. Dar rușinea mea nu trebuia plătită de copilul tău.

A doua zi, protecția copilului a sigilat apartamentul pentru verificări, iar Radu a fost dus într-un alt salon, sub supraveghere. Nu am avut nevoie să-l conving pe nimeni prin țipete. Fiecare minciună lăsase în urmă un obiect: un bon, un mesaj, o doză măsurată cu lingurița, o pagină scrisă de mama lui.

Când am ajuns în apartament cu asistenta socială, scaunul din bucătărie era încă răsturnat lângă tejghea. L-am ridicat și l-am dus la locul lui.

Apoi am coborât în subsol.

În spatele unei țevi de încălzire am găsit cutia metalică. Înăuntru se aflau patru bonuri de farmacie, fotografii cu camera dezordonată și un formular pe care Radu îl completase deja. La rubrica „motivul solicitării custodiei” scrisese că mama copilului era instabilă și neglijentă.

Sub formular se afla un bilet pentru o călătorie în alt oraș, cu plecare peste două zile. Era doar pentru o persoană adultă.

Nu plănuise să ne salveze familia.

Plănuise să fugă după ce ne distrugea numele.

Am dus toate lucrurile la centru, iar mama lui a semnat declarația până la ultima pagină. A cerut să o vadă pe Mara, dar nu a pretins că i se cuvine iertarea.

— O să aștept, mi-a spus.

— Atunci așteaptă fără să-i mai ceri nimic.

— Așa voi face.

În salon, Mara dormea. Pe noptieră se afla cana albastră pe care asistenta o găsise în geanta mea. Am spălat-o de urmele uscate de gem și i-am așezat-o lângă mână.

Radu a pierdut banii, planul și povestea pe care voia să o spună despre mine. Eu am pierdut căsnicia înainte să-mi dau seama că se terminase, dar am păstrat ceva ce el nu a putut falsifica: vocea Marei strigându-mă din subsol și curajul de a o urma.

În dimineața următoare, ea a deschis ochii și a arătat spre cană.

— Albastră, mama.

— Da, iubita mea. Albastră.

Și, pentru prima dată în acea zi, mi-a zâmbit fără să se uite spre ușă.