PARTEA 4 — Tatăl meu m-a lăsat inconștientă după ce i-am cerut să spună adevărul, iar când mama a intrat, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Mesajul a rămas luminat pe ecranul telefonului meu, deși bateria era aproape descărcată.

Ana, dacă te trezești, să nu ai încredere în mama ta.

Am recitit cuvintele de trei ori.

Apoi am ridicat privirea.

Mama stătea lângă fereastră. Broșa ei verde zăcea pe podea, cu frunza îndoită într-o parte.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

Ea nu a răspuns.

Inspectorul Ionescu a ridicat telefonul.

— Mesajul a fost trimis în noaptea atacului. Putem recupera ora exactă.

— Nu, a spus mama. Nu mergeți la casă.

— Tocmai de aceea vom merge, a replicat el.

Telefonul lui a sunat din nou. De data aceasta era procurorul de serviciu. Ionescu a ascultat, a cerut un mandat de percheziție și a închis.

— Avem autorizație pentru casa familiei Popescu și pentru motel, a spus el. Rebecca, vei merge cu un agent. Doamnă Elena, rămâneți aici până sosesc colegii.

Mama a râs scurt, fără bucurie.

— Credeți că Victor a fugit pentru un dosar?

— Cred că fuge pentru viața lui așa cum o știe, a răspuns Ionescu.

— Nu-l cunoașteți.

— Ba da. Avem vocea lui.

În mai puțin de douăzeci de minute, poliția a ajuns la casa părinților mei. Eu nu puteam merge, dar am urmărit prin telefonul lui Ionescu imaginile transmise de camera agentului. În hol, ceasul de perete arăta douăzeci și trei și cincizeci și unu de minute.

Ușa din față era descuiată.

Înăuntru mirosea a lemn umed și a detergent de lămâie. Pe cuier atârna haina tatălui meu, iar buzunarul ei era întors pe dos, ca și cum cineva căutase ceva în grabă.

— Urcăm, a spus Ionescu.

Camera mea era la capătul coridorului. Ușa avea o zgârietură adâncă lângă broască.

Agentul a intrat primul.

Dulapul era deschis. Salteaua fusese ridicată. Cărțile zăceau pe podea.

În spatele caloriferului au găsit un plic învelit într-o pungă de plastic. Înăuntru se aflau cardul de memorie original al telefonului meu, o chitanță semnată de Sorin Dima și o foaie pe care Victor notase orele la care plecam de acasă.

Ionescu a citit cu voce tare.

— „Joi, 18:20. Restaurant. Vineri, 21:00. Singură.”

Nu mă urmărise doar când am început să-l urmăresc eu.

Mă urmărea de luni întregi.

Pe fundul plicului se afla o fotografie. Eu, în fața motelului, cu telefonul ridicat. Pe verso, scrisul tatălui meu: Ea știe. Elena rezolvă.

Mi-am dus mâna la gură.

— Avea de gând să mă sperie? am întrebat.

Ionescu a rămas tăcut câteva secunde.

— Nu. Avea de gând să construiască o poveste în care tu să pari periculoasă.

În același timp, un agent a strigat din garaj.

— L-am găsit pe Sorin Dima!

Bărbatul era ascuns într-un dulap cu scule. Avea fața zgâriată și mâinile pline de ulei.

— Victor m-a obligat, a spus el imediat. Mi-a dat bani și mi-a spus să iau geanta. Nu știam că fata încă respiră.

— Unde este Victor? a întrebat Ionescu.

Sorin și-a coborât ochii.

— La motel. S-a dus după Rebecca.

Telefonul lui Ionescu a căzut aproape din mână.

La spital, Rebecca a primit vestea și a încremenit.

— Are cheia de la biroul managerului, a spus ea. Acolo păstrez copiile camerelor.

Am sunat-o pe mama.

— Spune-mi unde este.

La celălalt capăt s-a auzit respirația ei grea.

— Nu pot.

— Dacă nu-mi spui, Rebecca poate muri.

— Victor nu a vrut niciodată să o omoare.

— Nici pe mine nu a vrut să mă omoare?

Tăcere.

Apoi mama a răspuns:

— Când te-am văzut în garaj, încă aveai ochii deschiși.

Mi s-a oprit inima.

— Știai că trăiesc?

— Da.

— Și ai plecat.

— Victor mi-a spus că, dacă chem ambulanța, va spune că eu te-am atacat. Eram speriată.

— Nu, mamă. Eram eu cea care zăcea pe jos.

Pentru prima dată, nu a mai avut ce să răspundă.

Înregistrarea din motel a fost recuperată înainte ca Victor să ajungă la Rebecca. Un echipaj l-a oprit la două străzi de clădire. Când polițiștii i-au cerut să iasă, a încercat să rupă telefonul pe care îl ținea în mână.

Nu a reușit.

La secție, câteva ore mai târziu, Ionescu mi-a trimis o copie a audierii. Am ascultat-o în salon, cu Rebecca pe scaunul de lângă mine și cu mama în spatele ușii păzite.

— Ai lovit-o pe Ana? întrebase inspectorul.

— A căzut.

— Ai lovit-o?

— Nu știu.

— Ascultă-ți vocea.

Apoi pornise înregistrarea.

Vocea tatălui meu, clară și furioasă, umpluse camera:

— Am lovit-o pentru că nu înceta să spună adevărul.

Victor tăcuse.

— Asta nu e vocea mea, spusese el.

Ionescu apăsase din nou butonul.

— Ba da. Ai spus-o singur. Nu eu. Nu Rebecca. Tu.

Am auzit respirația tatălui meu schimbându-se. Pentru prima dată, nu mai putea fugi în spatele unei versiuni inventate de el. Propriile lui cuvinte îi stăteau în față, fără să poată fi lovite sau șterse.

Apoi venise rândul mamei.

Nu a fost arestată în acea noapte, dar a fost reținută pentru declarații și a primit ordin să nu se apropie de mine. A plâns când a ieșit din secție.

Eu nu am plâns.

Nu pentru că nu mă durea.

Ci pentru că mă durea de prea mult timp.

Procesul a început patru luni mai târziu. Victor a fost condamnat pentru agresiune gravă, falsificarea probelor și intimidarea martorilor. Sorin a primit o pedeapsă mai mică după ce a depus mărturie. Mama a recunoscut că a mințit poliția și a acceptat consiliere obligatorie.

Nu am mers la fiecare audiere.

Uneori, vindecarea înseamnă să nu mai intri în fiecare încăpere în care cineva te-a rănit.

În ziua în care am fost externată, m-am întors pentru ultima dată în casa părinților mei. Camera mea era goală. Patul fusese mutat, rafturile șterse, iar pe pervaz rămăsese doar o fotografie din copilărie.

În ea, eu aveam șapte ani și țineam un zmeu roșu. Tata stătea în spatele meu, cu mâna pe umărul meu. Zâmbea către aparat.

Am luat fotografia.

Apoi am văzut farul metalic pe noptieră.

Îl lăsasem acolo în noaptea atacului, iar poliția îl găsise lângă telefonul spart. Era zgâriat pe lentila roșie, dar încă strălucea când îl întorceam spre lumină.

L-am pus în buzunar.

Nu mai era un semn că tata se va întoarce acasă.

Era dovada că eu puteam pleca.

Șase luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din Brașov, la etajul trei, cu ferestre spre dealuri. Lucram la o bibliotecă și îmi începeam diminețile cu aceeași rutină: deschideam obloanele, udam busuiocul și puneam ceainicul înainte să verific telefonul.

Nu mai verificam notificările de la tata.

Nu mai urmăream mașini.

Nu mai număram pașii până la ușă.

Rebecca deschisese o mică firmă de sisteme de siguranță. Ne vedeam în fiecare duminică la o cafenea de lângă parc. Uneori vorbeam despre proces. De cele mai multe ori vorbeam despre lucruri normale: chirii, cărți, vreme și cât de proastă era cafeaua.

Într-o dimineață de noiembrie, primul meu nepot, Matei, a venit să mă viziteze cu sora mea. Avea cinci ani și purta o căciuliță galbenă, cu două urechi cusute strâmb.

— Mătușa Ana, ai farul?

Am scos brelocul din sertar.

El l-a privit cu ochii mari.

— De ce îl ții?

— Pentru că mi-a amintit să caut lumina.

— Și ai găsit-o?

M-am uitat pe fereastră. Ningea pentru prima dată în acel an. Fulgi mici se așezau pe balustradă, iar în bucătărie mirosea a pâine prăjită.

— Da, am spus. Dar nu acolo unde credeam.

În aceeași seară, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Ana, am terminat tratamentul. Mama ta spune că s-a schimbat totul. Vreau să te văd o singură dată. Îți datorez adevărul.”

Am știut imediat cine era.

Am ținut telefonul în palmă aproape un minut. O parte din mine a vrut să răspundă. Nu pentru el, ci pentru fata de paisprezece ani care încă aștepta ca tatăl ei să intre pe ușă și să-i spună că este în siguranță.

Apoi am șters mesajul.

I-am răspuns mamei, nu lui.

„Nu voi mai veni. Vă doresc să vă vindecați, dar fără mine.”

Am blocat numărul.

Liniștea care a urmat nu a fost goală.

A fost a mea.

Am pus farul metalic pe pervaz, lângă ghiveciul de busuioc. Lentila roșie a prins lumina dimineții și a aruncat o pată mică pe perete.

Pentru prima dată, nu mai așteptam ca cineva să se întoarcă acasă.

Eu eram acasă.