Dante m-a umilit în fața tuturor pentru o studentă, dar când m-a văzut lângă rivalul lui, a încetat să zâmbească

Primul glonț a spart oglinda din spatele meu, iar al doilea a făcut restaurantul să amuțească într-o singură clipă.

Paharul mi-a căzut din mână. Vinul roșu s-a întins pe fața de masă albă ca o pată vie, în timp ce Ava m-a tras sub masă.

— Stai jos! Nu te ridica!

— Ce se întâmplă?

— Cineva trage în noi!

Oamenii țipau, scaunele se răsturnau, iar deasupra noastră atârna candelabrul, tremurând la fiecare bubuitură. Mirosea a praf de pușcă, a sare și a frică. Eu însă nu auzeam decât sângele care îmi lovea tâmplele.

Apoi o mână puternică m-a apucat de braț.

— Celia, uită-te la mine.

Am ridicat ochii.

Nico Santoro.

Nu-l mai văzusem de aproape opt ani, dar l-aș fi recunoscut și într-o gară plină. Avea aceeași privire întunecată, aceeași cicatrice sub sprânceana stângă și o liniște care părea mai periculoasă decât împușcăturile.

— Nico?

— Vii cu mine. Acum.

— Ava e aici!

— Prietena ta vine după noi.

M-a tras spre bucătărie chiar în clipa în care geamul din față s-a făcut țăndări. Am fugit printre mese, cu tocurile alunecând pe podeaua udă. Nico mergea în fața mea, ținându-și trupul între mine și ferestre.

În spatele restaurantului, o ușă metalică ne-a aruncat într-o alee îngustă, luminată de un bec portocaliu. Ava a apărut după câteva secunde, albă la față, dar întreagă.

— Cine naiba era? am întrebat.

Nico și-a scos haina și mi-a pus-o pe umeri.

— Încă nu știu.

— M-ai recunoscut imediat.

— Pe tine te-aș recunoaște oriunde.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât frigul nopții.

Cu opt ani în urmă, Nico fusese singurul bărbat pe care Dante Moretti nu reușise să-l învingă. Pierduse în fața lui o licitație uriașă, apoi un contract, apoi controlul asupra unui port. Dante îl ura cu o intensitate despre care vorbise ani întregi.

— De ce ești aici? am întrebat.

— Pentru că cineva te urmărește de trei zile.

Ava s-a apropiat.

— Și abia acum ne spui?

— Dacă v-aș fi spus mai devreme, Celia ar fi sunat la New York.

Am simțit cum stomacul mi se strânge.

— Dante?

Nico nu a răspuns imediat. A privit spre capătul aleii, unde o mașină neagră a trecut încet, fără faruri.

— Nu știu încă.

— Atunci de ce mă ajuți?

— Pentru că Dante nu acceptă niciodată să piardă. Iar tu ai făcut ceva ce nu a mai făcut nimeni.

— Ce anume?

— Ai plecat fără să-i ceri voie.

În noaptea aceea am dormit în apartamentul lui Ava, cu ușa încuiată și un scaun împins sub clanță. Pe noptieră am așezat singurul lucru pe care îl luasem din vechea mea viață: o cheiță de alamă, cu un mic email roșu în formă de scoică. Dante râdea mereu de ea.

— Porți un obiect de muzeu ca pe o bijuterie, îmi spusese cândva.

Nu știam de ce o păstrasem.

La șase dimineața, Nico a venit cu o mapă sub braț. A pus-o pe masă, lângă cafeaua neatinsă.

— Trebuie să vezi ce am găsit.

— Despre Dante?

— Despre voi doi. Și despre motivul pentru care te-a lăsat să pleci.

Degetele lui s-au oprit deasupra dosarului, iar eu am simțit că răspunsul era la un centimetru de mine…

PARTEA 2

Degetele lui s-au oprit deasupra dosarului, iar eu am simțit că răspunsul era la un centimetru de mine…

Nico a deschis mapa fără grabă. Înăuntru se aflau copii după contracte, fotografii ale unor depozite și un tabel cu plăți făcute prin trei companii care purtau nume diferite, dar aveau aceeași adresă.

Ava s-a aplecat peste masă.

— Ce înseamnă toate astea?

— Că Dante Moretti își mută banii prin firme fantomă, a răspuns Nico. Și că cineva din familia lui a început să scoată fonduri fără să ceară aprobarea consiliului.

Am privit documentele până când literele au început să se amestece.

— Ce legătură am eu?

Nico a scos o foaie și a împins-o spre mine.

În partea de jos era numele meu.

Celia Marini.

Semnătura părea a mea. Aproape. Doar că litera finală se ridica într-un unghi pe care eu nu-l folosisem niciodată.

— Nu am semnat asta.

— Știu.

— Ce este?

— O împuternicire financiară. Cu ea, cineva a mutat două milioane de dolari dintr-un cont comun într-o companie din Bahamas.

Ava a scăpat lingurița în ceașcă.

— Dumnezeule.

— Nu înțeleg, am șoptit. Eu nu am avut niciodată acces la banii lui Dante.

— Ai avut acces la un lucru mai important, a spus Nico. La încrederea tuturor. Pentru că erai logodnica lui.

Mi-am dus mâna la gât. Sub cămașă, cheița de alamă se lovi de piele.

— De ce m-ar folosi?

Nico m-a privit direct.

— Pentru că, dacă afacerea se prăbușește, el are nevoie de cineva pe care să dea vina.

În aceeași după-amiază am mers la biroul unui avocat din centrul orașului. Clădirea mirosea a lemn lustruit și a ploaie veche. Avocata, doamna Elena Vasilescu, a studiat copiile cu o lupă mică, ținută într-o cutie de catifea.

— Semnătura este falsificată, a spus ea.

— Puteți dovedi?

— Pot cere o expertiză. Dar mai întâi trebuie să înțelegem de ce Dante v-a umilit public.

Am râs fără bucurie.

— Pentru că s-a îndrăgostit de o studentă de douăzeci și unu de ani.

— Nu, Celia. Asta poate fi doar povestea pe care vrea să o creadă lumea.

Nico a pus pe masă o fotografie. Dante apărea într-o parcare subterană, la două zile după despărțirea noastră. Lângă el se afla un bărbat pe care nu-l recunoșteam. În mâna lui Dante era o cutie neagră.

— Fotografia a fost făcută în aceeași seară în care ai lăsat inelul familiei Moretti, a spus Nico.

— De unde știi?

— Pentru că am urmărit cutia.

— Ce era în ea?

Nico a tăcut.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Număr necunoscut.

— Răspunde, a spus Elena.

Am apăsat.

— Celia, vocea lui Dante a venit calmă, aproape tandră. Mi s-a spus că ai ajuns la Miami.

Am strâns telefonul atât de tare încât m-au durut degetele.

— Nu mai ai dreptul să-mi spui pe nume.

— Te rog să nu complici lucrurile.

— Tu le-ai complicat când m-ai făcut de râs în fața tuturor.

— Nu știi ce ai luat cu tine.

— Nu am luat nimic.

— Ba da. Și dacă nu mi-l dai înapoi, oamenii care au tras în restaurant vor încerca din nou.

Ava s-a ridicat brusc.

— Închide!

Dar Dante a continuat:

— Întreabă-l pe Nico de depozitul șaptesprezece.

Linia s-a întrerupt.

Nico devenise livid.

— Ce este depozitul șaptesprezece? am întrebat.

El a privit cheița de la gâtul meu.

— Exact asta încercam să aflu.

Seara, ne-am dus la o clădire veche de lângă port, unde aerul mirosea a motorină și apă stătută. Pe un coridor întunecat, Nico s-a oprit în fața unei uși metalice. Deasupra ei era o plăcuță ruginită: 17.

Am scos cheița.

— Nu se poate, am spus.

— Încearcă.

Am introdus-o în broască. Mecanismul a trosnit, iar ușa s-a deschis încet. Înăuntru era o cutie de lemn și, peste ea, o înregistrare de la camera de supraveghere a restaurantului.

Nico a pornit aparatul.

Pe ecran, Dante apărea cu o oră înainte de împușcături. Se întâlnea cu un bărbat și îi întindea ceva.

Apoi s-a auzit vocea lui, limpede:

— Dacă se sperie suficient, se întoarce la mine.

Imaginea s-a oprit chiar când bărbatul a ridicat mâna spre cameră…

PARTEA 3

Imaginea s-a oprit chiar când bărbatul a ridicat mâna spre cameră…

— Continuă filmarea, am spus.

Nico a apăsat un buton. Imaginea a tremurat, apoi a revenit. Dante stătea lângă o dubă albă, cu fața luminată de un bec rece.

— Nu o răniți, spunea el. Doar speriați-o. Trebuie să creadă că are nevoie de mine.

Bărbatul din fața lui a râs.

— Și dacă nu se întoarce?

— Atunci folosim actele.

Mi s-au tăiat picioarele.

— Ce acte?

Înregistrarea a continuat.

— Împuternicirea e deja înregistrată pe numele ei. Dacă poliția găsește banii, Celia va părea singura beneficiară. Eu voi fi doar bărbatul părăsit care a încercat să o protejeze.

Ava și-a dus mâna la gură.

Eu nu mai respiram.

Dante a scos din buzunar o fotografie cu mine. Nu era o fotografie romantică. Era una făcută fără să știu, în fața biroului său.

— A fost lângă mine șapte ani, a spus el. Toată lumea va crede că a știut.

Nico a oprit înregistrarea.

— Asta este motivul pentru care te-a provocat în public, a spus el. Avea nevoie să rupă orice legătură vizibilă dintre voi înainte ca banii să dispară.

— Iar Bella?

— O aparență. O poveste perfectă pentru presă. Studentă tânără, iubire nouă, logodnică părăsită și geloasă.

Am privit cutia de lemn. Înăuntru se afla un registru, un dispozitiv de stocare și originalul împuternicirii cu semnătura falsă.

— Cheița a fost a mamei mele, am șoptit. Mi-a spus că a aparținut bunicului. Dante voia să o arunc.

— Bunicul tău a lucrat pentru banca Moretti, a spus Nico. Probabil a ascuns documentele înainte să moară. Depozitul era pe numele lui, dar cheia a ajuns la tine.

Am simțit un nod în piept. Atâția ani, purtasem la gât dovada unei vieți pe care nimeni nu se obosise să mi-o explice.

Telefonul lui Nico a început să sune.

— Elena, ce s-a întâmplat?

Avocata vorbea repede. Nico a închis și m-a privit.

— Dante a depus o plângere împotriva ta.

— Pentru ce?

— Furt, fraudă și transfer ilegal de fonduri.

Ava s-a ridicat.

— Dar avem înregistrarea!

— Avem. Și o vom folosi.

— Atunci de ce pari speriat?

Nico a strâns maxilarul.

— Pentru că Dante nu a depus plângerea ca să câștige procesul. A depus-o ca să te facă să fugi. Dacă pleci din Miami sau distrugi orice document, va spune că ai recunoscut.

În acel moment, la capătul coridorului s-au auzit pași.

Un bărbat a apărut dintre umbre. Era cel din filmare. Ținea mâna în buzunar și zâmbea.

— Domnișoară Marini, a spus el, Dante vrea să vă vadă.

Nico s-a așezat în fața mea.

— Spune-i că va trebui să aștepte.

Bărbatul a scos telefonul.

— Nu cred că aveți timp.

Ecranul s-a aprins. Pe el era o fotografie cu Ava legată într-o cameră necunoscută.

Am simțit cum lumea se desprinde de sub picioarele mele.

Apoi telefonul meu a sunat. Era un număr din New York.

Am răspuns fără să gândesc.

— Celia, a spus Dante, dacă vrei să-ți mai vezi prietena, vino singură la aeroport. Și adu cheia…