PARTEA 4 — Dante m-a umilit în fața tuturor pentru o studentă, dar când m-a văzut lângă rivalul lui, a încetat să zâmbească

PARTEA 4

— Celia, a spus Dante, dacă vrei să-ți mai vezi prietena, vino singură la aeroport. Și adu cheia…

Am închis.

Nico nu m-a întrebat dacă mă duc.

A înțeles din felul în care mi-am îndreptat spatele că nu aveam de gând să mai fug.

— Ava nu este în mâinile lui, am spus.

— De unde știi?

— Pentru că, dacă ar fi avut-o, nu mi-ar fi trimis o fotografie. Ar fi trimis o voce.

Nico m-a privit o clipă.

Apoi a zâmbit pentru prima dată.

— În sfârșit gândești ca el.

— Nu. Gândesc ca mine.

Ava era ascunsă într-o cameră de hotel, păzită de doi oameni ai lui Nico. Fotografia fusese făcută cu câteva luni înainte, la o petrecere, și fusese modificată ca să pară o răpire.

Bărbatul din depozit a înțeles prea târziu că rămăsese singur. Când a încercat să scoată arma, ușa s-a deschis în spatele lui, iar doi agenți ai poliției au intrat cu armele ridicate.

Totul s-a întâmplat în câteva secunde.

Elena avusese deja mandatul pregătit. Nico trimisese înregistrarea către anchetatori înainte să intrăm în depozit.

— Nu mișca! a strigat unul dintre polițiști.

Bărbatul a lăsat telefonul să cadă.

Pe ecran rămăsese chipul lui Dante.

La miezul nopții, Dante a sunat din nou.

De data aceasta, am apăsat difuzorul.

— Unde ești? a întrebat el.

— În depozitul șaptesprezece.

Tăcere.

— Cine ți-a spus să mergi acolo?

— Tu.

— Celia, ascultă-mă. Nu înțelegi ce ai găsit.

— Înțeleg suficient.

Nico a pornit înregistrarea.

Vocea lui Dante s-a auzit prin încăpere, clară, rece, fără niciun loc unde să se ascundă:

— Dacă se sperie suficient, se întoarce la mine. Împuternicirea e deja înregistrată pe numele ei.

La telefon, Dante a început să respire greu.

— Nu era pentru tine.

— Dar vocea este a ta.

— Au fost scoase din context.

— Când ai spus că mă vei face să par vinovată, în ce context erai?

Nu a răspuns.

Pentru prima dată, Dante și-a auzit propriile cuvinte din afara capului său.

Și s-a temut de ele.

A doua zi, poliția a venit la vila Moretti. Dante a încercat să plece prin garaj, dar avocata lui a refuzat să-l însoțească.

— Nu semnez declarația asta, i-a spus ea. M-ai mințit despre acte.

— Te plătesc ca să mă aperi!

— Nu pot apăra un om care își schimbă povestea de fiecare dată când apare o dovadă.

Bella a fost găsită în biroul de la etaj, plângând și ținând în mână telefonul. Nu știa tot adevărul, dar știa destul cât să înțeleagă că fusese folosită.

— Mi-a spus că te-ai agățat de el, mi-a spus când am întâlnit-o după aceea.

— Îmi pare rău.

— Nu mie trebuie să-mi spui asta.

Dante a fost reținut pentru fraudă, falsificarea documentelor, spălare de bani și organizarea atacului din restaurant. Procesul a durat luni întregi.

Eu nu m-am dus la toate ședințele.

Nu mai aveam nevoie să-l privesc ca să știu cine era.

Cea mai grea scenă a fost înregistrarea oficială a depoziției. Într-o sală mică, cu pereți albi, procurorul a redat conversația integrală.

Dante stătea la câțiva metri de mine.

— Nu am spus asta, a murmurât el.

Procurorul a oprit sunetul.

— Domnule Moretti, aceasta este vocea dumneavoastră.

— A fost o glumă.

— Ați plătit un om să tragă într-un restaurant.

— Nu i-am cerut să rănească pe nimeni.

Am întors capul spre el.

— Ai cerut doar să-mi fie frică.

Dante a coborât privirea.

Nu l-am urât în acel moment.

Am simțit doar o oboseală adâncă, asemenea celei pe care o simți când lași jos un bagaj purtat prea mult timp.

După ce ancheta s-a încheiat, m-am întors singură la New York pentru o singură zi. Apartamentul nostru era gol.

În dulap rămăsese locul unde ținusem rochia de mireasă. Pe podea, sub o cutie, am găsit o bucată de material marfil, tăiată de mine în noaptea plecării.

Am ținut-o în palmă.

Nu m-a durut.

Asta m-a surprins.

L-am întâlnit pe Nico în aceeași seară, la aeroport. Avea două cafele și o geantă mică.

— Te întorci la Miami? m-a întrebat.

— Da.

— Pentru cât timp?

— De data asta, pentru mine.

A zâmbit.

— Atunci îți voi găsi un birou cu ferestre mari.

— Nu ai de unde să știi dacă voi lucra pentru tine.

— Nu vreau să lucrezi pentru mine.

— Atunci?

— Vreau să lucrezi lângă mine. E o diferență.

Am plecat la Miami trei zile mai târziu.

Nico mi-a oferit un loc în firma lui de investigații financiare. Am început cu rapoarte, apoi cu întâlniri, apoi cu oameni care nu mă mai priveau ca pe logodnica lui Dante Moretti.

Mă priveau ca pe Celia.

În primele săptămâni, am învățat să-mi beau cafeaua cu mult lapte și scorțișoară. Am condus fără muzică. Am comandat tușduca de vită pe care Dante o numea dezgustătoare și am privit filmele vechi până la final.

Lucrurile mici mi-au construit viața din nou.

Într-o duminică, la cinci luni după noaptea împușcăturilor, am mers cu Nico și Ava la plajă. Ava își pictase unghiile în trei culori diferite. Nico construia un castel de nisip pe care pretindea că nu știe să-l construiască.

— Arată ca o clădire care trebuie demolată, am spus.

— Exact asta am urmărit.

Am râs.

Apoi Ava mi-a întins o cutie mică.

Înăuntru era o fotografie cu noi trei, făcută în dimineața în care îl arestaseră pe Dante. Eu zâmbeam fără să-mi dau seama.

— Pune-o în birou, a spus Ava.

— Nu vreau să-mi amintesc de el.

— Nu este despre el.

Avea dreptate.

Fotografia era despre ziua în care încetasem să mă mai apăr de trecut și începusem să-mi apăr viața.

În luna următoare, primul platan de lângă apartamentul meu și-a pierdut frunzele. Am agățat cheița de alamă cu email roșu pe un cârlig lângă ușă.

Nu mai purtam obiectul la gât.

Nu mai aveam nevoie să-l țin aproape ca să-mi amintesc cine eram.

Într-o dimineață, Dante mi-a trimis un mesaj.

„Celia, am plătit pentru tot. Nu mai am nimic. Dacă ai avut vreodată sentimente pentru mine, vino să vorbim. Pot să repar lucrurile.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns.

„Nu mai trebuie să repari nimic pentru mine. Viața mea este deja întreagă.”

Am șters conversația.

Nico a intrat în birou cu două dosare și s-a oprit lângă ușă.

— Totul bine?

— Da.

— Ești sigură?

Am privit spre fereastră. Miami era luminat de soarele dimineții, iar pe biroul meu fotografia cu Ava și Nico stătea lângă ceașca de cafea.

— Pentru prima dată, da.

În seara aceea, am încuiat ușa și am lăsat cheița de alamă în lumina veiozei.

Ani întregi crezusem că o cheie trebuie să deschidă o ușă.

A mea deschisese o viață.

Și, pentru prima dată, ușa nu mai ducea înapoi.