PARTEA 4 — Soțul meu mi-a cerut să plătesc un cadou scump pentru femeia care m-a exclus, apoi a făcut un gest neașteptat

PARTEA 4

Iar eu am înțeles că cerceii nu fuseseră niciodată adevărata miză.

Fondul tatălui meu fusese deschis după moartea lui, când eu eram încă minoră. Banii trebuiau să fie păstrați până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.

În schimb, în fiecare lună, timp de aproape patru ani, dispăruseră sume egale.

Doamna Pavel a privit din nou documentul.

— Retragerile au început înainte ca tu să-l cunoști pe Oleg, am spus.

— Da.

— Atunci cine a făcut asta?

Ea mi-a întins o copie a primei cereri.

Numele tutorelui era Valeria Popescu.

Soacra mea fusese tutorele legal desemnat pentru o perioadă scurtă, după moartea tatălui meu. O cunoscuse printr-o vecină și se oferise să mă ajute cu actele. Eu nu îmi aminteam decât o femeie cu parfum greu, care îmi adusese cornuri calde în zilele de după înmormântare.

Valeria luase banii atunci.

Mai târziu, îl întâlnise pe Oleg și îi spusese că fondul nu mai exista. Oleg aflase adevărul cu două luni înainte de aniversarea ei și încercase să acopere lipsa prin transferul apartamentului.

De aceea voia cerceii.

Nu pentru aniversare.

Pentru a cumpăra tăcerea lui Sorin.

Oleg a rămas pe coridor, cu mâinile atârnând pe lângă corp.

— Nu știam tot, a spus el.

— Știai destul ca să-mi falsifici semnătura.

— Am vrut doar să repar.

— Cu banii mei și cu casa mea.

— Mama a făcut o greșeală.

Valeria s-a întors spre el.

— Nu vorbi ca și cum aș fi singura vinovată. Tu ai semnat actele.

— Eu nu am falsificat procura!

— Ai comandat cerceii. Ai sunat la bancă. Ai trimis-o pe Mihaela să se îmbrace în hainele Elenei.

În sfârșit, Oleg și-a auzit propriile fapte rostite de altcineva.

A deschis gura, dar nu a mai găsit nimic de spus.

Avocatul lui a apărut la capătul coridorului, cu telefonul în mână.

— Oleg, nu mai pot reprezenta persoanele implicate împreună. Există un conflict grav de interese.

— Nu mă lăsa acum.

— Te-am avertizat să nu vorbești fără să te consulți cu mine.

— Sunt soția mea și fiul meu acolo.

Avocatul a privit spre mine.

— Tocmai de aceea trebuie să plec.

În acea după-amiază, am mers la bancă împreună cu un polițist. Am închis contul comun și am deschis unul numai pe numele meu. Funcționara avea voce joasă, iar degetele ei tastau repede pe tastatură.

— Cardul vechi este blocat definitiv.

Am dat din cap.

— Și procura?

— A fost marcată ca frauduloasă.

Telefonul meu a început să sune.

Oleg.

Am lăsat apelul să se închidă.

A sunat din nou.

A treia oară, am răspuns.

— Spune.

— Unde ești?

— La bancă.

— Trebuie să vorbim ca doi oameni căsătoriți.

— Am vorbit nouă ani. Acum vorbesc cu un avocat.

— Elena, te rog. Dacă mergem mai departe, Nikita va suferi.

— Nikita suferă deja de fiecare dată când te aude mințind.

A tăcut.

— Eu te iubesc, a spus el.

Mi-am închis ochii.

Cândva, acele cuvinte m-ar fi făcut să mă întorc. În acea zi, au sunat ca o ușă încuiată din interior.

— Iubirea nu îți dă dreptul să-mi iei numele de pe propria casă.

Am închis.

Seara, la ora șapte, poliția a venit la apartament să ridice calculatorul lui Oleg și dosarele din birou. El stătea în mijlocul sufrageriei, cu telefonul strâns în palmă.

— Nu mă tratați ca pe un infractor, a spus.

— Atunci nu ne obligați să vă tratăm astfel, i-a răspuns polițistul.

Pe masă se afla cutia albă a cerceilor. Oleg o împinse spre mine.

— Ia-o.

— Nu vreau.

— A fost cumpărată cu banii tăi.

— Tocmai de aceea nu vreau să o păstrez.

Înregistrarea din arhivă a fost prezentată două zile mai târziu, într-o cameră mică de la poliție. Oleg stătea lângă avocatul nou, Valeria la celălalt capăt al mesei, iar Mihaela plângea în tăcere.

Pe ecran, Mihaela apărea în haina mea bej.

Vocea lui Oleg se auzea din afara cadrului:

— Ține stiloul mai înclinat. Elena semnează mereu așa.

Mihaela se întorsese spre el.

— Dacă află?

— Nu va afla. Până la aniversarea mamei, apartamentul va fi pe alt nume.

Apoi Valeria râdea.

— Iar cerceii?

— Îi primești după ce Sorin șterge copia, răspunsese Oleg.

Am privit ecranul fără să clipesc.

Nu mai era loc pentru îndoieli. Nu mai era loc pentru amintiri îndulcite.

Era vocea lui.

Cuvintele lui.

Alegerea lui.

După audiere, Oleg a încercat să se apropie de mine.

— Nu am spus niciodată că vreau să te las fără casă.

— Ai spus că apartamentul va fi pe alt nume.

— Eram speriat.

— Eu am fost speriată când am văzut invitația fără numele meu. Tu ai fost calculat.

Dosarul a ajuns la procuror. Valeria a fost cercetată pentru retragerea banilor din fondul meu, iar Oleg și Mihaela pentru fals și tentativă de fraudă. Sorin a dispărut două zile, apoi a venit singur la poliție și a predat mesajele dintre el și Oleg.

Nu m-am bucurat.

În fiecare seară, când Nikita adormea, mă uitam la ușa camerei lui și mă întrebam cum ajunsesem să-mi apăr copilul de omul care îi citea povești.

În săptămâna următoare, Oleg a plecat din apartament. A luat trei cămăși, un aparat de ras și fotografia de la nunta noastră.

În dormitor a rămas un spațiu gol pe raft.

Pe podea, lângă perete, am găsit un creion verde rupt. Nikita îl folosise ca să deseneze un soare pe invitația bunicii lui.

Am păstrat desenul.

Nu pentru Oleg.

Pentru băiatul care încă nu înțelegea de ce adulții pot promite iubire și pot pregăti, în același timp, o trădare.

La trei luni după aceea, divorțul s-a încheiat. Apartamentul a rămas pe numele meu, iar instanța a recunoscut că procura fusese falsificată. Banii din fondul tatălui meu nu au fost recuperați în întregime, dar banca a returnat partea retrasă prin documente frauduloase.

Valeria a primit o pedeapsă cu suspendare și obligația de a restitui restul banilor. Mihaela a acceptat să depună mărturie. Sorin nu a mai avut voie să lucreze în domeniul notarilor.

Oleg nu a fost închis atunci, dar a pierdut tot ce încercase să protejeze: casa, încrederea și familia pe care pretinsese că o apără.

Într-o sâmbătă de noiembrie, am mers cu Nikita la piața de lângă parc. Frunzele ude se lipeau de trotuar, iar el ținea în mână o pungă cu mere.

— Mama, acum locuim doar noi doi?

— Da.

— Și dacă tata se întoarce?

M-am oprit lângă un castan.

— Va putea să te vadă, dacă se poartă corect. Dar nu va mai locui cu noi.

Nikita a privit pământul.

— Pentru că a mințit?

— Pentru că a ales să mintă, chiar și atunci când putea spune adevărul.

Băiatul a strâns punga la piept.

— Tu o să pleci vreodată?

Îngenuncheasem în fața lui, cu genunchii umeziți de frunze.

— Nu. Eu rămân.

Asta a fost promisiunea pe care am putut să o țin.

În lunile următoare, mi-am schimbat locul de muncă. Am început să coordonez o mică grădiniță privată, într-o clădire cu ferestre mari și pereți pictați cu baloane. Dimineața, copiii îmi întindeau desene, iar eu le puneam pe un panou numit Soarele de azi.

Am învățat să beau ceaiul cât era încă fierbinte.

Am schimbat încuietoarea de la ușă.

Am mutat biroul lângă fereastră și am cumpărat un ghiveci cu mentă, pentru că mirosul ei îmi amintea că unele lucruri pot începe din nou, fără să ceară voie nimănui.

Nikita a început să meargă la înot într-o altă sală. În prima zi, s-a uitat spre mine prin geamul bazinului și mi-a făcut semn cu degetul mare.

Eu am plâns în liniște.

Nu de tristețe.

De ușurare.

Într-o seară de februarie, am primit un mesaj de la Oleg. Nu mai scrisese de aproape două luni.

Am vândut ceasul tatălui tău. Îmi pare rău. Am găsit un cumpărător pentru apartament și pot să-ți dau banii. Putem să o luăm de la început. Doar noi trei.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

Nu există un început acolo unde unul dintre oameni a încercat să-i șteargă celuilalt viața. Pentru Nikita putem rămâne părinți. Ca soție, nu mă mai întorc.

Am șters conversația.

Nu am blocat numărul. Nu mai aveam nevoie să mă ascund de el.

În primăvara următoare, Nikita a desenat din nou familia. De data aceasta eram doar noi doi, ținându-ne de mână, iar deasupra noastră era un soare uriaș, cu raze portocalii.

— Unde este tata? l-am întrebat.

— În altă casă, a spus el. Dar poate veni la ziua mea dacă promite să nu mintă.

— Este o regulă bună.

A lipit desenul pe frigider.

Magnetul în formă de măr era încă acolo, dar desenul vechi dispăruse. L-am găsit într-un sertar, îndoit la mijloc. Trei oameni ținându-se de mână, eu colorată în galben.

L-am deschis și l-am netezit cu palma.

Apoi l-am pus într-o cutie împreună cu invitația fără numele meu și cu cheia veche a apartamentului.

Nu ca să-mi amintesc de durere.

Ci ca să nu uit cât de mult am reușit să ies din ea.

În acea seară, am pregătit ceai de mentă. Aburul s-a ridicat deasupra ceștii, iar Nikita îmi povestea despre un pește pe care voia să-l deseneze.

Am închis sertarul.

Și am lăsat trecutul în întuneric.