PARTEA 4 — Soțul meu i-a dat amantei locul meu din tren, iar după ce am început să sângerez, chipul lui s-a golit de culoare

PARTEA 4

— Elena, eu sunt Matei Ionescu.

Am crezut că numele acela îmi va spune ceva. Nu mi-a spus.

Bărbatul a pus servieta pe scaun. Avea părul alb la tâmple și o cicatrice sub bărbie. În mână ținea o cheie identică cu a mea, doar că eticheta ei era arsă pe margini.

— Am fost administratorul arhivei bunicului dumneavoastră, a spus el. Și fratele lui vitreg.

Radu a închis ușa salonului.

— Matei a fost declarat dispărut după incendiul din depozitul vechi.

— Nu am fost dispărut, a răspuns el. Am fost alungat.

Din coridor s-a auzit vocea lui Victor.

— Unde este avocatul meu? Cine mi-a blocat conturile?

Apoi telefonul lui a început să sune. O dată. De două ori. De zece ori.

Victor a intrat cu fața încordată și cu cravata desfăcută. În urma lui venea avocatul pe care îl chemase în grabă, un bărbat scund cu o servietă neagră.

— Elena, semnează retragerea acestor ordine, a spus Victor. Acum.

— Nu.

— Nu înțelegi ce faci.

— Înțeleg mai bine decât tine.

Avocatul lui a deschis mapa.

— Doamnă Ionescu, dacă semnați renunțarea la audit, putem negocia discret.

— Putem?

— Soțul dumneavoastră este dispus să vă ofere o sumă importantă și să păstreze compania în familie.

Victor l-a privit brusc.

— Nu despre asta am vorbit.

Avocatul a închis mapa.

— Atunci nu mai vorbim deloc. Nu pot reprezenta un client care mi-a ascuns transferuri și documente falsificate.

A plecat.

Victor a rămas în mijlocul salonului, cu mâna suspendată în aer. Pentru prima dată, nu mai avea pe cine să trimită înaintea lui.

Telefonul lui a sunat iar.

— Alo?

Fața i s-a întunecat.

— Cum adică nu mai pot retrage banii?

A ascultat câteva secunde.

— Sunt banii mei.

Din receptor s-a auzit destul de clar vocea unei femei:

— Nu, domnule Ionescu. Sunt banii fundației. Iar fundația nu vă aparține.

Victor a închis. Și-a trecut mâna prin păr.

— Elena, trebuie să mă asculți. Tot ce am făcut a fost pentru viitorul nostru.

— Viitorul nostru avea nevoie de Ana?

— Ana a fost o greșeală.

Ana, care aștepta pe coridor, a intrat atunci. Ținea în mână geanta albă, iar fermoarul ei era rupt.

— O greșeală care știa parola conturilor tale, a spus ea.

Victor s-a întors.

— Pleacă.

— Mi-ai promis acțiuni.

— Nu mai ai nimic.

— Atunci am eu ceva.

Ana a scos telefonul și l-a așezat pe masă. Ecranul avea o crăpătură în formă de fulger. A apăsat pe înregistrare.

Vocea lui Victor a umplut salonul.

„Dacă Elena află, o să semneze orice după ce o conving că firma este în pericol.”

Victor s-a albit.

Ana a privit spre mine.

— Am înregistrat discuția din sala de consiliu. Nu pentru tine. Pentru mine. Știam că într-o zi o să spui că nu mi-ai promis nimic.

Victor s-a repezit către telefon, dar Matei i-a prins încheietura.

— Nu mai atinge nimic.

— Cine naiba ești?

— Omul care a păstrat registrul original când ai incendiat depozitul.

Liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice strigăt.

În acea după-amiază, polițiștii au venit la spital cu mandat pentru biroul companiei și pentru locuința noastră. Nu l-au încătușat pe Victor acolo. I-au pus însă o brățară de supraveghere și i-au confiscat pașaportul.

El a încercat să mă privească atunci când ofițerul i-a citit acuzațiile.

— Elena, spune-le că nu ai vrut să ajungă atât de departe.

— Eu nu am trimis pe nimeni nicăieri.

— Ești soția mea.

— Am fost.

În seara aceea, Radu mi-a arătat înregistrarea completă pe calculatorul din camera de gardă. Victor nu știa că microfonul din sala de consiliu funcționa. L-am auzit vorbind despre mine ca despre o ușă încuiată pe care trebuia doar să o deschidă.

„Ea este însărcinată. Nu va risca scandalul. Îi spun că banca ne execută și va semna.”

Ana râdea.

„Iar după ce se naște copilul, o convingem să renunțe la conducere.”

Am cerut să oprească filmarea.

Nu pentru că nu îi credeam.

Ci pentru că, pentru prima dată, îmi auzisem viața povestită de oameni care nu mă considerau om.

A doua zi am mers acasă doar pentru lucrurile mele. Apartamentul mirosea a parfum străin și a cafea arsă. În dormitor, jumătate din dulap era goală.

Victor își luase hainele.

Ana își lăsase însă fotografia pe noptieră. Erau ei doi într-un restaurant, cu pahare ridicate, iar pe spate scria: „În curând, totul va fi al nostru.”

Am pus fotografia într-un plic și am lăsat-o pe biroul avocatului.

În camera copilului, pătuțul era încă nedesfăcut. Pe raft se afla dosarul meu cu margini aurii. L-am deschis și am scos ecografia mototolită de la gară.

Copilul se mișca în imagine ca o umbră mică, încăpățânată.

Am atins hârtia cu vârful degetelor.

— Tu ai rămas cu mine, am șoptit.

În săptămânile următoare, ancheta a scos la iveală totul. Victor folosise acțiunile mele fără drept, transferase bani către societatea înființată cu Ana și falsificase aprobări interne. Brevetul aparținea fundației create de bunicul meu, iar registrul lui Matei a împiedicat vânzarea companiei către un grup care ar fi închis laboratorul.

Ana a primit imunitate pentru declarațiile și înregistrările depuse, dar a pierdut dreptul asupra societății. Victor a fost trimis în judecată pentru fraudă, fals și deturnare de fonduri.

Nu am mers la fiecare audiere.

Unele lupte se termină în momentul în care nu mai simți nevoia să convingi pe nimeni.

La două luni după naștere, fiica mea, Sofia, dormea într-un coșuleț lângă fereastră. Era mică, roșie la obraji și își strângea pumnii ori de câte ori auzea trenurile trecând în depărtare.

M-am mutat într-un apartament luminos, aproape de laborator. Dimineața îmi făceam cafeaua cu o singură mână, cu Sofia sprijinită la piept. La prânz mergeam la companie, unde angajații mă așteptau cu dosare, întrebări și o răbdare pe care nu o mai primiseră de la Victor.

Am redeschis camera de arhivă.

Raftul șapte era plin de registre vechi, cutii legate cu sfoară și miros de hârtie umedă. Am pus cheia de alamă într-un sertar de lângă birou.

Nu o mai purtam ca pe un semn de întrebare.

O păstram ca pe o amintire a zilei în care am încetat să cer voie.

Într-o după-amiază de noiembrie, Sofia a desenat cu creioane colorate pe o foaie. Era un tren galben, o femeie cu o burtă mare și un soare disproporționat deasupra lor.

— Cine este femeia? am întrebat.

Sofia avea doar două luni și nu putea răspunde. A scos un sunet mic și și-a mișcat mâinile.

Am zâmbit.

— Mama, da.

Pe spatele desenului am scris data și l-am prins pe frigider. În aceeași seară, am primit un mesaj de la Victor.

„Am ieșit pe cauțiune. Nu vreau bani. Vreau doar să-mi vezi fața și să vorbim despre copil.”

Am privit mesajul mult timp.

Apoi a venit altul.

„Ana m-a trădat. Tu ești singura persoană care mă cunoaște cu adevărat.”

Am șters conversația fără să răspund.

După câteva minute, telefonul a sunat. Nu am ridicat.

În cele din urmă, i-am trimis un singur mesaj:

„Pentru Sofia vom comunica prin avocați. În rest, nu mai sunt persoana care te poate salva.”

A încercat încă o dată să mă sune.

Am blocat numărul.

Afară începuse prima ninsoare. Fulgi mici se lipeau de geam, iar luminile laboratorului se aprindeau una câte una. Sofia dormea în brațele mele, cu obrazul lipit de gâtul meu.

Am mers în camera de arhivă și am luat cheia de alamă din sertar. Eticheta veche era zgâriată, dar cuvintele bunicului încă se vedeau.

„Camera de arhivă, raftul șapte.”

Am pus cheia pe birou, lângă desenul Sofiei.

În urmă cu câteva luni, crezusem că un bilet fără loc îmi arătase cât de puțin valoram pentru soțul meu.

Acum știam adevărul.

Nu îmi pierdusem locul.

Îmi găsisem drumul spre casă.