PARTEA 4 — I-am donat un rinichi soțului meu, iar când l-am auzit promițând casa amantei, nu a mai putut zâmbi

PARTEA 4

—Cineva a modificat rezultatele din dosar —a repetat Elena la telefon.

Mi-am simțit gura uscată.

—Și ce a scris?

—Că aveai în sân o substanță care i-ar fi putut afecta rinichiul. Dar nu-ți face griji. Laboratorul păstrează probele originale.

În cort, Victor a început să respire greu.

—Nu știu nimic despre asta —a spus el.

Herrera s-a întors spre el.

—Atunci nu vă va deranja să veniți cu noi la clinică.

—Nu pot. Sunt pacient.

—Aveți un rinichi perfect funcțional și o ambulanță la zece metri. Veți supraviețui drumului.

Rita a încercat să plece, dar doi polițiști i-au blocat ieșirea.

Telefonul ei a sunat.

A răspuns, iar vocea unui bărbat s-a auzit atât de tare încât am putut-o auzi cu toții.

—Am incendiat casa, așa cum mi-a cerut Victor. Vreau restul banilor astăzi.

Rita a scăpat telefonul din mână.

Victor a încremenit.

Nu era nevoie să mai spună nimeni nimic.

În ambulanță, el a încercat să-și sune avocatul. Prima dată, avocatul nu a răspuns. A doua oară, a răspuns și a spus doar atât:

—Domnule Salgado, contractul nostru încetează în acest moment. Nu voi apăra o acuzație de fals și instigare la incendiere.

Victor a închis telefonul cu degetele tremurânde.

—Ana, trebuie să mă ajuți.

Stăteam pe scaunul din fața lui, cu geanta în poală.

—Te-am ajutat deja.

—Mi-ai salvat viața.

—Știu.

—Atunci nu mă lăsa să mor acum.

—Nu te las să mori. Dar nici nu te mai las să mă distrugi.

La clinică, Elena ne aștepta în camera de arhivă. Pereții erau plini de rafturi, iar aerul mirosea a hârtie și dezinfectant.

A scos dosarul original și l-a pus în fața anchetatorilor.

—Analizele Anei au fost normale. Rezultatul otrăvirii a fost introdus în sistem după externarea ei.

Doctorul Salcedo a venit palid, cu halatul mototolit.

—Mi s-a cerut să semnez o copie modificată —a spus el. Am refuzat.

—Cine v-a cerut? —întrebă Herrera.

Doctorul s-a uitat spre Victor.

—Secretara domnului Salgado. A spus că este o chestiune de asigurare.

Victor a lovit cu palma în masă.

—Nu am ordonat eu asta!

Rita a izbucnit:

—Ba da! Ai spus că, dacă poliția o consideră instabilă, vei putea recupera casa și vei evita împărțirea bunurilor.

Victor a privit-o de parcă abia atunci o vedea cu adevărat.

—Taci.

—Am tăcut doi ani —a răspuns ea. Nu mai tac pentru tine.

Înregistrarea de la cafenea, documentele notariale, mesajul și apelul bărbatului care incendiase casa au fost predate anchetatorilor. În aceeași seară, Rita a recunoscut că îi plătise acestuia prima tranșă, iar el a mărturisit tot.

Victor a fost reținut pentru instigare la incendiere, fraudă și falsificarea documentelor medicale. Rita a fost reținută pentru complicitate.

Eu nu am simțit bucurie.

Am simțit oboseală.

Ani întregi îi salvasem imaginea, afacerea, sănătatea și orgoliul. În sfârșit, îi lăsam consecințele să ajungă singure la el.

Înainte să fie dus, Victor m-a prins de mânecă.

—Casa era viața mea.

—Nu —i-am spus. Casa era locul în care eu îți făceam viața posibilă.

A doua zi, am mers la postul de poliție să ascult înregistrarea completă. Când vocea mea a apărut în fundal, calmă și obosită, Victor a cerut să oprească aparatul.

Pe înregistrare spuneam, cu trei zile înainte de operație:

—Dacă îmi iau rinichiul, nu îmi poate lua și demnitatea.

Victor a ridicat ochii.

—Ai știut?

—Am bănuit. Și am început să mă protejez.

—M-ai înregistrat?

—M-am protejat de omul care îmi cerea să-i salvez viața în timp ce îmi pregătea dispariția.

A înțeles atunci că fiecare cuvânt pe care îl folosise împotriva mea se întorsese la el. Nu l-am văzut ca pe un monstru. L-am văzut ca pe un om care avusese de prea multe ori ocazia să fie bun și alesese de fiecare dată comoditatea.

Casa nu mai putea fi salvată. Dar fundația a primit banii din asigurare și a cumpărat un imobil mai mare, pe aceeași stradă. În locul biroului ars s-au ridicat camere luminoase pentru mame și copii.

În ruine, singurul lucru care rămăsese întreg era o fotografie cu părinții mei, protejată de rama metalică. Am luat-o și am pus-o într-un apartament mic din Cuernavaca, unde m-am mutat câteva săptămâni mai târziu.

În prima dimineață acolo, am băut cafea pe balcon și am ascultat un autobuz trecând pe strada udă. Nu mai trebuia să ghicesc la ce oră vine Victor acasă. Nu mai trebuia să-i verific medicamentele. Nu mai trebuia să explic nimănui de ce merit să rămân.

Marisol, o fostă elevă de-a mea care lucra la fundație, a venit într-o sâmbătă cu fiica ei, Lucía. Fetița avea șapte ani și își ținea desenul strâns la piept.

—Doamna Ana, acesta este pentru dumneavoastră.

Pe foaie era o casă cu ferestre galbene și o femeie în fața ei. Femeia nu avea gură, dar avea mâinile ridicate spre cer.

—De ce nu i-ai desenat gura? —am întrebat.

Lucía a ridicat din umeri.

—Pentru că nu mai trebuie să strige. Acum toată lumea o aude.

Am plâns atunci. Nu din cauza lui Victor.

Pentru prima dată, am plâns pentru mine.

Au trecut patru luni.

Am început să predau din nou, de două ori pe săptămână, copiilor care locuiau în casa fundației. În fiecare dimineață îmi măsuram tensiunea, mergeam pe jos până la piață și cumpăram portocale de la același vânzător care îmi păstra cele mai dulci fructe.

Pe frigider aveam desenul Lucíei. Lângă el, fotografia părinților mei. Nu mai țineam nimic ascuns în cutii de ceai.

Într-o seară de noiembrie, când primul frig a coborât peste oraș, am primit o scrisoare prin avocat. Victor era în arest la domiciliu și voia să mă vadă.

„Am pierdut tot”, scrisese el. „Casa, firma, Rita. Dar încă te am pe tine, dacă îmi dai o șansă.”

Am dus scrisoarea la gunoi, însă înainte să o arunc am scris un singur răspuns.

„Nu mă mai ai. Dar nici nu mă mai pierzi. Pentru că acum îmi aparțin.”

Elena m-a sunat a doua zi.

—Ești sigură că nu vrei să-i trimiți altceva?

—Sunt sigură.

—Nici măcar o întâlnire?

—Nu.

Am închis telefonul și am deschis sertarul de lângă pat. Înăuntru se afla brelocul mic în formă de pasăre, cheia găsită sub podeaua biroului și verigheta pe care i-o lăsasem lui Victor la spital.

Am luat verigheta și am dus-o la un atelier. Bijutierul a topit-o și a transformat aurul într-un mic pandantiv.

Pe el am cerut să graveze o singură pasăre, cu aripile întinse.

L-am purtat în prima zi în care am intrat în noua casă a fundației. Lucía m-a prins de mână și m-a dus până la cea mai mare fereastră.

—Doamna Ana, aici poate fi biblioteca.

—Da.

—Și aici poate fi masa pentru teme.

—Da.

—Iar dumneavoastră unde veți dormi?

M-am uitat la camerele luminoase, la pereții curați și la copiii care alergau pe coridor.

—Oriunde voi alege eu.

Seara, am încuiat ușa apartamentului meu și am așezat pandantivul lângă fotografia părinților. Afară ningea pentru prima dată în acel an, rar și liniștit.

Pasărea de aur a prins lumina de pe fereastră.

De data aceasta, eu eram cea care pleca.