PARTEA 4

Atunci am înțeles că exista cineva mai presus de fiii mei, cineva care îi aștepta să eșueze.

I-am smuls telefonul din mână.

Pe ecran era un mesaj de la un număr fără nume: „Dacă femeia ajunge la bancă, totul se prăbușește. Luați registrul și veniți la fabrica veche.”

— Cine este? am întrebat.

Mark a încercat să-mi ia telefonul.

— Dă-mi-l.

— Cine este?

Lucas și-a trecut mâna peste față.

— Mamă, nu trebuia să afli așa.

— Atunci spune-mi tot.

În biroul administratorului mirosea a hârtie umedă și metal încins. Daniel stătea pe un scaun, cu bastonul între genunchi. Petru ținea plicurile sub braț. Fiii mei erau în fața mea, pentru prima dată fără zidul distanței dintre noi.

Mark a privit către fratele lui.

— Spune-i tu.

— Tu ai început.

— Eu am vrut doar banii.

— Tu ai adus oamenii aceia.

Am ridicat palma.

— Nu vă mai certați pentru cine a făcut răul mai mic. Vreau să știu cine v-a dat împrumuturile.

Mark și-a lins buzele.

— Victor Sava.

Numele nu-mi era necunoscut. Robert îl rostise de câteva ori în ultimul an, întotdeauna cu aceeași expresie încordată. Victor fusese unul dintre investitorii care voiseră să cumpere firma cu mult sub valoarea ei.

— De ce ați mers la el?

Lucas s-a așezat greu.

— Pentru că firma avea probleme reale. Contractele se rupseseră, camioanele se stricau, iar noi credeam că tata ne ascunde banii.

— Și ați decis să-i furați?

— Am decis să împrumutăm bani, a spus Mark. Să ținem firma în viață.

Daniel a râs fără veselie.

— Ați împrumutat bani cu semnături furate și i-ați dat lui Sava controlul asupra tuturor garanțiilor.

Mark a lovit cu pumnul în masă.

— Ne-a spus că, dacă luăm firma, șterge datoriile!

— Nu voia să șteargă nimic, am spus. Voia terenurile.

Petru a deschis registrul la o pagină marcată cu o panglică galbenă. Acolo apărea o listă de transferuri către societățile lui Sava. Ultima sumă era egală cu valoarea terenului industrial de lângă râu, terenul pe care Robert refuzase ani întregi să-l vândă.

— El a creat datoria ca să cumpere firma când voi nu mai puteați plăti, a explicat Petru.

Mark și-a dus mâinile la tâmple.

— Tata știa?

— Știa din ziua în care Daniel a găsit primul transfer, am răspuns.

— Atunci de ce nu ne-a denunțat?

Am strâns plicul lui Robert la piept.

— Pentru că era tatăl vostru. A crezut că vă poate salva fără să vă distrugă.

CITEȘTE ȘI: O fetiță abandonată în parc mi-a spus „tată”, iar când fiica mea s-a apropiat, zâmbetul unui străin a dispărut

Lucas a început să plângă. Nu zgomotos. Doar îi curgeau lacrimile pe obraji, în timp ce își freca degetul mare de verigheta pe care o purta la mâna dreaptă.

Mark a rămas rigid.

— Și tu? a întrebat el. Ne vei da pe mâna autorităților?

— Nu voi hotărî nimic până când nu reparăm ce se mai poate repara.

La ora două fără un sfert, am mers la bancă împreună cu Petru și Daniel. Funcționara ne-a primit într-o încăpere cu pereți de sticlă. Pe masă a pus contractul prin care casa mea fusese folosită drept garanție.

— Aceasta este semnătura dumneavoastră? m-a întrebat.

— Nu.

— Aveți un document care dovedește contrariul?

Petru a scos actul notarului și o scrisoare de la Robert. În ea, el explica faptul că nu semnase niciodată un împrumut garantat cu locuința și cerea verificarea tuturor documentelor depuse de societățile lui Sava.

Daniel a arătat către ultima pagină.

— Priviți cerneala. Semnătura a fost copiată de pe contractul de asigurare al doamnei Hale.

Funcționara a chemat directorul sucursalei. Au comparat actele, au verificat datele și au observat că martorul înscris pe contract era același om care semnase pentru două dintre societățile lui Sava.

— Procedura de executare se suspendă până la verificare, a spus directorul.

Am închis ochii. Nu de ușurare. De epuizare.

Casa nu era încă salvată definitiv, dar câștigasem timp.

La ora patru și douăzeci, am ajuns la fabrica veche. Cerul se întunecase, iar porțile ruginite scârțâiau sub vânt. Victor Sava ne aștepta lângă o masă plină cu hârtii.

Era un bărbat elegant, cu pantofi lucioși și un ac de cravată în formă de corabie.

— Doamnă Hale, a spus el. Îmi pare rău că v-ați pierdut soțul. Robert era un om inteligent, dar incapabil să accepte că lumea se schimbase.

— Lumea nu s-a schimbat. Dumneavoastră ați falsificat documente.

Sava a zâmbit.

— Aveți grijă. Fiii dumneavoastră au semnat.

Mark a făcut un pas înainte.

— Ne-ai spus că totul este legal.

— V-am spus ce trebuia să auziți.

Lucas a ridicat capul.

— Ai folosit semnătura mamei.

— Voi mi-ați adus actele ei.

Cuvintele lui au rămas suspendate în aer.

Mark s-a întors spre mine.

— Mamă, noi nu știam că…

— Ați știut destul cât să veniți la depozit după moartea lui Robert.

Sava a întins mâna către registru.

— Dați-mi-l și problema dispare. Vă plătesc o sumă corectă pentru casă și plecați.

CITEȘTE ȘI: Fiul meu a primit doar pâine la cina familiei, iar când am chemat ospătarul, zâmbetul surorii mele a dispărut

Am scos din geantă ultima cheie găsită în Ford.

— Robert știa că veți spune asta.

Petru a deschis o cutie mică, prinsă sub masa veche din fabrică. Înăuntru se afla actul original de proprietate asupra terenului industrial, împreună cu o clauză prin care orice transfer devenea nul dacă era obținut prin presiune sau documente false.

Sava a pălit.

— Nu puteți dovedi că am folosit presiune.

Daniel a ridicat bastonul.

— Eu pot dovedi.

Sava s-a întors către el.

— Tu ar fi trebuit să mori înainte să vorbești.

A fost greșeala lui.

Mark a scos telefonul și l-a pus pe masă. Nu era o înregistrare. Era lista apelurilor pe care Sava i le făcuse în ultimele luni, inclusiv în noaptea în care îi amenințase nepoata lui Daniel.

— Nu mai semnez nimic pentru tine, a spus Mark.

Lucas a pus lângă telefon un dosar.

— Iar eu am adus toate extrasele pe care le-am ascuns.

Sava a privit către ei cu dispreț.

— Credeți că o să vă salveze mama?

— Nu, am spus. Voi nu mai sunteți copii care trebuie salvați.

Am împins către el copia documentelor.

— Dar dumneavoastră veți răspunde pentru fiecare hârtie.

Nu a fost nevoie de amenințări. Dosarele au ajuns la oamenii potriviți, iar banca a retras cererea asupra casei după verificarea falsurilor. Terenul industrial nu a fost vândut. A fost folosit pentru a acoperi datoriile reale ale firmei și salariile restante ale angajaților.

Mark și Lucas nu au primit bani.

Au primit însă o alegere.

Să plece și să lase toate pierderile în urma lor sau să lucreze, sub supraveghere, la refacerea registrelor și la despăgubirea celor pe care îi răniseră.

Au ales să rămână.

Nu pentru că îi iertasem.

Ci pentru că, într-o dimineață, Lucas a venit la depozit cu o cutie de carton și a pus pe masă toate ceasurile scumpe cumpărate din banii furați.

— Vinde-le, a spus el. Începe cu astea.

Mark a adus mașina pe care o ascunsese într-un garaj închiriat.

— Și pe aceasta.

I-am privit fără să spun nimic.

— Nu ne cere să ne ierți, mamă, a spus Mark. Cere-ne să terminăm ce am început.

Am înțeles atunci ce încercase Robert să facă. Nu își salvase fiii de consecințe. Le lăsase o singură cale prin care puteau deveni din nou demni de numele lui.

În săptămânile următoare, Daniel a revenit să lucreze la registre. Petru a preluat conducerea firmei. Sava și-a pierdut controlul asupra terenului, iar oamenii care îl urmaseră au început să se retragă unul câte unul.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Sora mea mi-a cerut să-mi ascund slujba la logodna ei, iar când logodnicul ei m-a văzut, a scăpat paharul din mână

Eu am păstrat scrisoarea lui Robert în cutia metalică.

Nu lângă bijuterii.

Lângă busola de argint.

Într-o după-amiază, am mers la depozitul B17. Fordul albastru încă mirosea a ulei, praf și scaune vechi. Am deschis portbagajul și am găsit pe podea o bucată de hârtie pe care nu o văzusem înainte.

Era scrisă pe spatele unei chitanțe de benzină.

„Ellie, dacă băieții ajung aici, întreabă-i ce aleg să repare, nu ce regretă.”

Am împăturit hârtia și am auzit pași în spatele meu.

Mark ținea în mâini primul registru refăcut. Lucas avea o listă cu salariile restante.

— Am terminat verificarea pentru șoferii din depozitul de nord, a spus Lucas.

— Mai sunt douăzeci și trei de oameni, a adăugat Mark.

Am privit către ei, apoi către dosarul cu numele meu.

— Atunci începeți cu cei douăzeci și trei.

Mark a dat din cap.

— Și după aceea?

Am închis portbagajul Fordului, iar ecoul loviturii s-a rostogolit prin hala goală.

— După aceea, veți afla cât de greu este să construiți ceva ce nu vă aparține.