PARTEA 4 — Soția mea muribundă m-a trimis după prima iubire, iar când am bătut la ușa ei, chipul Anei s-a albit

PARTEA 4

Am ajuns la vechiul atelier cu zece minute înainte de apus, iar Sofia a venit după mine, deși îi cerusem să rămână cu Ana.

— Nu mergi singur, a spus ea.

— Bărbatul a cerut asta.

— Atunci cu atât mai mult nu mergi singur.

Atelierul fusese închis de aproape douăzeci de ani. Era o clădire joasă, cu ferestre acoperite de scânduri și cu firma veche a lui Carol atârnând deasupra intrării. Acolo își începuse ea afacerea de reparații vestimentare. Acolo petrecusem nenumărate seri, numărând bani și visând la o casă mai mare.

Ușa laterală era întredeschisă.

Înăuntru mirosea a lemn umed, ulei de mașină și fire vechi. Pe masă se afla cutia de cusut a lui Carol. Capacul era crăpat într-un colț, iar lângă ea ardea o lampă portabilă.

Un bărbat stătea în spatele mesei.

Avea aproape șaptezeci de ani și un palton maro. L-am recunoscut după fotografia pe care o văzusem în cutia veche a lui Carol.

— Matei? am întrebat.

El a coborât privirea.

— Prietenul tău de la nuntă. Cel pentru care te-ai întors în oraș.

Sofia s-a așezat lângă mine.

— Ce cauți aici?

Matei a împins cutia spre noi.

— Carol mi-a cerut să o păstrez dacă moare înainte să vorbească. Mi-a spus că nu are dreptul să-ți ceară iertare și că, dacă o fac eu în locul ei, voi distruge și ultima urmă de adevăr.

Am deschis cutia.

Sub ace, ațe și bucăți de material se afla fotografia din maternitate. Carol o ținea în mână, iar în spatele ei eram eu, tânăr, zâmbind fără să știu că, la câțiva metri distanță, se născuse copilul meu.

Pe spate era scris: „A venit să-mi spună că Sofia este a lui. Am ales să o trimit departe.”

Sofia a inspirat brusc.

— Ea m-a văzut?

— Da, am răspuns.

Matei a scos un plic subțire.

— Mai există ceva. Carol mi-a spus să ți-l dau doar după ce Ana și Sofia vor fi împreună cu tine.

— Ce este?

— O scrisoare pentru Sofia.

Sofia nu a vrut să o ia. A privit plicul ca pe un animal rănit.

— Nu-mi trebuie scuzele ei.

— Poate nu, i-am spus. Dar îți aparține.

A desfăcut plicul cu unghia. Hârtia mirosea a lavandă, exact ca hainele din dulapul lui Carol.

„Sofia, nu am avut dreptul să-ți aleg viața înainte să te naști. Am crezut că, dacă Victor nu află, pot păstra căsnicia și pot să te privesc crescând de la distanță. Nu te-am crescut, dar am urmărit fiecare fotografie pe care Ana o publica în ziarul orașului. Am știut când ai câștigat concursul de lectură. Am știut când ai plecat la universitate. Am păstrat o fotografie pentru fiecare an. Nu îți cer să mă numești mamă. Îți cer doar să nu crezi că absența mea a însemnat nepăsare.”

Sofia a lăsat scrisoarea în poală.

— A urmărit fiecare an?

Matei a dat din cap.

— Carol mi le aducea. Eu lucram la tipografie și păstram ziarele. Îmi spunea că, într-o zi, va avea nevoie de ele ca să-ți dovedească faptul că nu ai fost uitată.

— Dar de ce nu mi-a spus mai devreme? am întrebat.

— Pentru că în fiecare an găsea un motiv. Mai întâi era frica. Apoi rușinea. După aceea, faptul că tu și ea păreați fericiți. În ultimul an, a fost boala.

Sofia s-a ridicat.

— Fericiți? El nici măcar nu a știut că am existat.

Matei nu s-a ferit de privirea ei.

— Carol nu a fost un om bun în povestea asta. Dar nici nu a fost un monstru fără inimă. A fost o femeie care a făcut o alegere egoistă și apoi a petrecut o viață întreagă încercând să nu se uite la prețul ei.

— Nu o apărați, a spus Sofia.

— Nu o apăr. Îți spun ce mi-a cerut să spun, fiindcă ea nu mai poate.

Am luat fotografia de pe masă.

— De ce m-a trimis după Ana abia acum?

Matei a scos din buzunar o altă hârtie.

— Pentru că medicul i-a spus că boala a ajuns la ficat și că nu mai are mult. În ultimele săptămâni a înțeles că va muri, dar moartea nu a speriat-o cât gândul că tu și Victor veți rămâne fără adevăr.

Sofia a râs scurt, amar.

— A vrut să moară împăcată.

— Nu, am spus. Dacă ar fi vrut doar pace, ar fi ars tot. A vrut să suporte consecințele, chiar dacă nu mai putea fi prezentă pentru ele.

Sofia m-a privit.

— Tu o ierți?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât orice acuzație.

Am privit fotografia. În ea, Carol ținea copilul Anei cu o grijă aproape tandră. În același timp, mâna ei ascundea colțul unde trebuia să fie numele tatălui.

— Nu știu încă, am spus. Dar nu vreau să te oblig să o faci.

— Și pe mine mă ierți că nu te-am căutat?

— Tu nu știai că trebuie.

Sofia și-a șters obrazul cu dosul palmei.

— Ana mi-a spus că tata a plecat pentru că nu m-a vrut.

— Ana a crezut că eu nu te vreau. Carol i-a spus asta.

— Atunci toată viața mea s-a construit pe o minciună spusă de o singură femeie.

— Nu toată viața ta, am răspuns. Doar începutul ei.

Sofia a rămas nemișcată. Matei s-a dus la un dulap și a scos un dosar legat cu sfoară.

— Aici sunt copiile scrisorilor pe care Carol le-a scris și nu le-a trimis niciodată. Sunt treizeci și cinci.

Sofia a deschis prima foaie. Era datată cu anul în care terminase liceul.

„Astăzi ai râs într-o fotografie. Mi-am dat seama că râsul tău seamănă cu al lui Victor.”

Pe a doua scria:

„Ai plecat la universitate. M-am dus până la poartă și am stat în mașină. Nu am coborât.”

Sofia a continuat să citească. Eu nu am putut.

La un moment dat, a ridicat ochii.

— De ce îmi dai toate astea?

— Pentru că adevărul nu mai poate fi ținut în cutii, a spus Matei.

Am plecat din atelier împreună. Ana ne aștepta la ea acasă, cu o supă pe masă și cu mâinile împreunate peste șorț. Când Sofia a intrat, Ana s-a ridicat.

— Nu știu ce să-ți spun, a murmurat.

— Începe cu ce s-a întâmplat în ziua în care ai mers la gară, a răspuns Sofia.

Ana a închis ochii.

— Aveai trei săptămâni. Te țineam sub haină ca să nu te ude ploaia. Am ajuns înaintea lui Victor și am văzut-o pe Carol venind spre mine. Mi-a spus că el o alesese. Mi-a arătat inelul.

— Și ai plecat?

— Am plecat pentru că am crezut că te voi crește singură și că el nu va dori să ne vadă.

— De ce nu ai verificat?

Ana a început să plângă.

— Pentru că eram tânără, speriată și am lăsat rușinea să vorbească în locul meu.

Sofia a rămas în picioare, cu mâinile pe lângă corp.

— Nu știu dacă vă pot ierta.

— Nu trebuie, am spus.

— Nu vreau să fiu o obligație pentru voi.

— Nu ești.

— Atunci ce sunt?

Am făcut un pas spre ea, dar m-am oprit înainte să o ating.

— Ești fiica mea. Asta nu îți cere nimic. Doar îmi spune cine sunt eu și de ce am pierdut treizeci și cinci de ani.

Sofia a privit spre Ana, apoi spre mine.

— Pot să vă dau un singur lucru acum.

— Ce?

— O cafea. Atât. Mâine vedem dacă mai există și altceva.

Ana a plâns din nou, iar eu am simțit un nod în gât.

— Cafea neagră? am întrebat.

Sofia a zâmbit foarte puțin.

— Fără zahăr. Așa o beau eu.

Am mers în bucătărie. Pe masă, lângă cana Anei, Sofia a așezat fotografia veche. Nu a ascuns-o. Nu a aruncat-o.

În timp ce apa fierbea, am văzut pe spatele ei data nașterii și numele meu scris cu cerneală decolorată.

Pentru prima dată, acea dată nu mai era o taină care îmi fura viața. Era ziua în care fiica mea intrase în lume, iar eu fusesem ținut în afara ei.

Sofia a luat cana, a gustat și a strâmbat din nas.

— E prea amară.

— Ai spus fără zahăr.

— Am spus că așa o beau. Nu că îmi place.

Am râs amândoi, iar Ana ne-a privit de la masă. În acea clipă, nu semănam cu o familie găsită în fotografii vechi. Eram trei oameni răniți, așezați în jurul unei minciuni care, în sfârșit, nu mai avea unde să se ascundă.

Sofia a împins fotografia spre mine.

— Păstreaz-o tu.

— E a ta.

— Nu. Tu ai pierdut treizeci și cinci de ani privind poza asta fără să știi cine sunt. Acum trebuie să o privești știind.

Am luat-o cu ambele mâini.

La marginea imaginii, degetul lui Carol acoperea numele meu. Sofia a întors fotografia și a scris dedesubt, cu un pix negru: „Victor, tatăl meu.”

Apoi mi-a întins-o înapoi.

— Mâine îți spun ce cărți îmi plac. Dar să nu încerci să-mi cumperi flori.

— De ce?

— Pentru că tata care vine după treizeci și cinci de ani trebuie să înceapă cu ceva mai greu.

— Cu ce?

Sofia a ridicat cana amară și a arătat spre scaunul liber.

— Cu încă o cafea.