PARTEA 4 — Mi-au cerut să aleg care dintre gemeni merită să rămână cu mine, iar zâmbetul avocatei a dispărut brusc

PARTEA 4

Tocmai a ieșit din spital. Iar acum se îndreaptă spre casa dumneavoastră.

Am simțit că aerul rece din subsol îmi intră în oase.

— Trebuie să plecăm, a spus Pavel.

— Nu fără copii, am răspuns.

— Nimeni nu vi-i ia în seara asta, a spus Mirela. Dar trebuie să ajungem înaintea lui la secție.

Telefonul meu a început să vibreze.

Pe ecran apărea un număr necunoscut.

Am răspuns.

— Ioana, a spus o voce bătrână, nu face nimic pripit. Banii și casa pot fi ale tale dacă îmi dai băiatul.

Era tatăl lui Radu.

Mi-am strâns brațele în jurul lui Matei.

— Nu știți nici măcar cum îl cheamă când îi este frică.

— Știu tot ce trebuie să știu.

— Atunci știți și că nu îl voi da niciodată.

— Vei regreta.

— Am regretat deja că am avut încredere în familia voastră.

Am închis.

Sorina mă privea de pe scaunul metalic.

— Nu trebuia să ajungă aici, a spus ea.

— Ai avut doi ani să oprești totul.

— Eu doar am încercat să-mi protejez nepotul.

— Nu. Ai încercat să protejezi averea.

Ea a început să plângă.

— Radu voia să plece cu voi. Tatăl lui nu l-ar fi lăsat.

— Ce s-a întâmplat în noaptea accidentului?

Sorina și-a șters obrazul cu mâneca.

— Radu l-a confruntat. A spus că va spune poliției despre clinică și despre actele false. Tatăl lui l-a urmărit cu mașina.

— A provocat accidentul?

— Nu știu. Am auzit doar că mașina a ieșit de pe drum.

Pavel a închis cutia și a luat dosarul.

— Acum veți afla totul din înregistrări.

La secție, am stat într-o cameră mică, cu pereți galbeni și un calorifer care pocnea. Ofițerul a așezat reportofonul pe masă.

— Trebuie să ascultați până la capăt, mi-a spus.

Vocea lui Radu a umplut încăperea.

„Nu-mi pasă de firmă. Nu-mi pasă de bani. Dacă mama o va face să creadă că Matei nu este al ei, Ioana va rămâne singură. Asta vrea tata. Să o sperie până când renunță.”

Am închis ochii.

Apoi s-a auzit vocea tatălui său.

„Copilul nu aparține unei femei fără avere. Aparține familiei care îl poate crește.”

„Este copilul meu.”

„Atunci comportă-te ca un fiu și semnează.”

„Nu.”

Un zgomot puternic.

Un scaun răsturnat.

Apoi Radu, respirând greu:

„Dacă mă ucizi, Ioana va afla.”

Înregistrarea s-a terminat.

Nimeni nu a vorbit.

Am deschis ochii și l-am văzut pe bătrânul Petrescu stând în spatele geamului. Se uita la mine fără să clipească.

Ofițerul a intrat și i-a pus cătușele.

— Ești arestat pentru fals, șantaj, tentativă de răpire și complicitate la accidentul care a dus la moartea lui Radu Petrescu.

Bărbatul a râs.

— Fără mine nu aveți nimic.

Pavel a ridicat dosarul.

— Avem originalele.

Mirela a ridicat unitatea de memorie.

— Avem înregistrarea.

Eu am adăugat:

— Și avem copiii.

Pentru prima dată, bătrânul a înțeles că pierduse controlul.

A doua zi, avocatul familiei a venit la mine acasă. Avea un costum impecabil și o servietă lucioasă.

— Doamna Petrescu, putem rezolva discret.

— Nu mai vreau nimic de la familia dumneavoastră.

— Casa, conturile, o pensie lunară.

— Plecați.

— Gândiți-vă la copii.

— Tocmai pentru ei vă cer să plecați.

A scos un contract.

— Dacă semnați, acuzațiile dispar.

— Nu.

— Nu înțelegeți ce înseamnă un proces.

— Ba da. Înseamnă că, pentru prima dată, veți auzi ce ați făcut fără să puteți cumpăra liniștea.

Avocatul a privit spre masa din sufragerie. Acolo se afla înregistrarea cu vocea lui Radu.

— Nu pot reprezenta oameni care insistă să mintă, a spus el încet.

Și-a strâns actele și a plecat.

Seara, poliția ne-a dus într-o pensiune până când casa urma să fie verificată. Daria dormea cu obrazul pe umărul meu. Matei nu reușea să adoarmă.

— Mama, a spus el, tata se întoarce?

Mi s-a rupt ceva în piept.

— Nu așa cum ne dorim noi.

— Dar ne iubește?

L-am strâns la mine.

— Da. Și a încercat să ne protejeze.

— Atunci de ce a plecat?

Am privit fereastra întunecată.

— Uneori oamenii buni nu reușesc să scape la timp de oamenii răi.

A doua zi, în camera goală a lui Radu, am găsit fotografia pe care o făcusem în maternitate. Daria și Matei dormeau în pătuce diferite, înveliți în aceeași păturică. Radu stătea între ei și zâmbea.

Pe podea rămăsese o singură închizătoare de alamă în formă de ghindă. Se desprinsese de la vesta lui Matei.

Am ridicat-o și am ținut-o în palmă.

Era rece.

La trei săptămâni după arestare, testele și documentele au fost validate oficial. Daria și Matei au rămas împreună cu mine. Instanța a recunoscut falsurile, iar averea familiei Petrescu a fost pusă sub sechestru.

Nu m-am bucurat.

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea copiilor și ascultam liniștea apartamentului nou din Sibiu. Lucram de acasă, restaurând haine vechi și transformându-le în veste pentru copii. Prima comandă a fost pentru două surori care urmau să înceapă școala.

Le-am cusut închizători mici, rotunde, dar niciuna nu avea forma ghindei.

Aceea era numai a noastră.

Într-o duminică de octombrie, Daria a desenat familia pe o foaie. Erau patru persoane: ea, Matei, eu și Radu, cu un soare mare deasupra.

— Tata locuiește în cer? m-a întrebat.

— Cred că locuiește în toate lucrurile bune pe care le facem.

Matei a adăugat lângă desen o ghindă maro.

— Și aici.

— Da, am spus. Și aici.

Au trecut șase luni.

În prima zi cu zăpadă, am găsit un mesaj în cutia poștală. Era de la Sorina.

„Ioana, am depus mărturie. Îmi pare rău. Dacă într-o zi vei putea, aș vrea să-i văd.”

Am citit rândurile de două ori.

Nu mai simțeam furie. Doar o oboseală adâncă, veche.

I-am răspuns simplu:

„Poate când copiii vor fi pregătiți. Deocamdată, au nevoie de liniște.”

Am închis plicul și nu am mai adăugat nimic.

În aceeași seară, i-am îmbrăcat pe gemeni în vestele lor cu pătrățele roșii și crem. Daria și-a prins singură închizătoarea. Matei a venit la mine cu ea desfăcută.

— Mamă, mă ajuți?

Am închis mica ghindă de alamă la locul ei.

Apoi am pus-o pe a mea în cutia de lemn de lângă fereastră, lângă fotografia lui Radu și desenul copiilor.

Nu mai era un semn al fricii.

Era dovada că trecusem prin ea.

Afară ningea peste oraș, iar gemenii râdeau în hol, alergând după fulgii pe care îi vedeau prin geam.

Am stins lumina și am lăsat ușa deschisă.

De data aceasta, nimeni nu ne mai putea despărți.