PARTEA 4 — Mi-au aruncat lucrurile în ploaie ca să-i facă loc fratelui meu, dar când a văzut fotografia, directorul lui a pălit

PARTEA 4

— Spune tot, Ilinca, am cerut eu.

Sora mea a rămas lângă ușă, cu umbrela udă picurând pe podeaua lucioasă. Un fir de rimel i se prelinsese pe obraz, iar telefonul îi tremura în palmă.

Tata s-a întors spre ea.

— Nu te amesteca.

— M-am amestecat deja acum patru ani, a spus ea. Și am lăsat-o să creadă că familia ei are nevoie de ajutor, când de fapt voi aveați nevoie de banii ei.

Darian a izbucnit:

— Ce tot spuneți?

Ilinca și-a șters obrazul cu mâneca.

— Tata nu a folosit casa doar ca să obțină refinanțarea. A gajat-o din nou după ce Mara a devenit proprietară. A folosit o copie veche a actului și o împuternicire pe care Mara o semnase înainte să plece la un curs.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Ce împuternicire?

Anca Radu a închis ochii o clipă.

— Cea pentru plata impozitelor. Nu îi permitea să contracteze împrumuturi.

— A modificat-o? am întrebat.

Ilinca a dat din cap.

— A adăugat o pagină. Am văzut-o în sertarul lui. Am crezut că o va scoate înainte să se întâmple ceva.

Tata a ridicat vocea:

— Am făcut ce trebuia ca să-mi salvez afacerea!

— Afacerea care a falimentat? am spus.

— Aveam să-ți dau totul înapoi.

— Ai avut patru ani.

— Dacă nu continuam, pierdeam totul!

Am privit spre geamurile înalte ale sălii. Afară, ploaia curgea pe sticlă în dungi lungi, iar fiecare dungă îmi amintea de cutiile mele lăsate lângă tomberoane.

Elena a luat documentul din mâna tatei. Hârtia era mototolită la colțuri, dar ștampila se vedea clar.

— Acesta nu este un act valid, a spus ea. Semnătura este contestabilă, iar modificarea paginii este evidentă.

— Nu aveți dreptul să-l țineți, a strigat tata.

— Ba da, fiindcă tocmai ați încercat să folosiți documentul împotriva unei angajate a companiei și a unei colaboratoare ale noastre.

Victor Sava s-a apropiat încet de masă. Bastonul lui de nuc a lăsat un sunet sec pe parchet.

— Am cumpărat creanța firmei de recuperare în această dimineață, a spus el.

L-am privit fără să înțeleg.

— De ce?

— Pentru că proiectul dumneavoastră pentru școala din strada Mesteacănului este cea mai bună lucrare pe care am primit-o în douăzeci de ani. Când v-am întâlnit, tata dumneavoastră v-a făcut să plecați înainte să putem discuta. Am crezut că ați renunțat la arhitectură.

Elena a continuat:

— Când am văzut fotografia lui Darian, am recunoscut proiectele și numele dumneavoastră. Victor a verificat contractele. Avansul furat de fratele dumneavoastră era, de fapt, plata pentru lucrările dumneavoastră neplătite.

Mi s-a uscat gura.

— Cât este datoria?

Victor a spus suma. Era mai mare decât economiile mele, dar mai mică decât banii pe care îi plătisem familiei în patru ani.

— O voi achita eu către bancă, a spus el. În schimb, veți semna un contract adevărat pentru proiectul școlii.

Am clătinat din cap.

— Nu vreau să fiu salvată de altcineva.

— Nu vă salvez. Vă plătesc pentru muncă.

Vorbele lui m-au lovit mai puternic decât orice insultă de acasă.

Darian s-a apropiat de mine, cu fața strânsă.

— Tu ai știut că ești proprietara casei și tot ai stat cu noi? Ai vrut să ne umilești?

— Am crezut că suntem familie. Am crezut că, dacă vă ajut, o să vă ridicați.

— Și acum ce vrei?

M-am uitat la mâna lui, la degetele care ținuseră telefonul când fotografia cutiile mele.

— Vreau să-mi dai dosarul.

A scos dosarul roșcat din servietă și l-a pus pe masă. Colțul era încă umflat de apă. L-am deschis. Pagina cu desenul bunicii era pătată, dar pomii se vedeau încă.

Tata a făcut un pas spre mine.

— Mara, hai acasă. Putem să rezolvăm între noi.

— Nu mai este casa voastră.

— Sunt tatăl tău.

— Știu. De aceea am plătit atât de mult timp în locul tău.

Mama a venit lângă el. Nu mai purta inelul cu piatra galbenă; probabil îl scosese când a înțeles că banii nu îi mai puteau cumpăra liniștea.

— Îmi pare rău, a spus.

Am privit-o.

— Pentru ce anume?

A înghițit greu.

— Pentru că am lăsat hainele tale în ploaie. Pentru că am apăsat pe apreciere la fotografia lui Darian. Pentru că am știut că nu ești un balast și am tăcut.

Darian a întors capul.

— Mamă!

— Nu, Darian. Ajunge.

Vocea ei s-a rupt, dar nu s-a retras.

— Ai vrut biroul ei? a continuat. Îl vei primi. Însă nu în casa ei.

Tata a apucat-o de braț.

— Plecăm.

— Nu mai plec nicăieri cu tine până nu-mi spui unde sunt banii mei, a răspuns ea.

A urmat o secundă în care toți au înțeles că familia se destrămase cu adevărat, nu din cauza mea, ci din cauza lucrurilor pe care le ascunseseră unii de alții.

În aceeași după-amiază, Anca a trimis actele către bancă și a blocat cererea de executare. Documentul modificat urma să fie verificat oficial, dar casa nu mai putea fi atinsă de datorii care nu-mi aparțineau. Victor a achitat suma contestată doar ca avans pentru proiectul școlii, iar Elena a retras plângerea internă împotriva mea când a înțeles că nu colaborasem niciodată cu Darian.

Darian nu a mai primit postul. Nu a fost nevoie de spectacol sau de răzbunare. Firma i-a cerut să returneze banii și i-a închis accesul la toate dosarele. În fotografia lui, însă, chipul lui rămăsese încă lângă cutiile mele ude, distribuită de prea mulți oameni ca să mai poată fi ștearsă.

Tata a încercat să negocieze.

— Îți dau casa înapoi, a spus el la ieșirea din sediu.

— Casa nu mi-ai dat-o niciodată. Eu am cumpărat-o.

— Sunt bani pe care nu-i ai.

— Tocmai de aceea am acceptat contractul lui Victor. Nu pentru tine.

A rămas lângă bordură, strângând documentul fals într-un pumn. Nu l-am urât. Dar nici nu l-am mai putut numi omul care îmi protejase copilăria.

Mama și Ilinca au venit cu mine să recupereze ce mai rămăsese în cameră. În hol, sub o lampă chioară, masa mea metalică zăcea cu o roată lipsă.

Darian a coborât din dormitor cu scaunul meu de desen în brațe.

— Îți dau asta, a spus.

— Nu mi-o dai. Mi-o înapoiezi.

A lăsat scaunul jos.

Pentru prima dată, nu s-a apărat. Doar a privit zgârietura de pe spătar.

— Am crezut că, dacă te scot din casă, o să par important.

— Și ai devenit?

A ridicat ochii spre mine.

— Nu. Doar am rămas singur într-o cameră prea mare.

Nu i-am spus că îl iert. Nu eram pregătită, iar iertarea nu putea repara actele, banii sau ploaia din acea noapte. I-am spus doar să nu mai folosească niciodată numele meu într-un proiect fără acordul meu.

Am luat scaunul și dosarul roșcat. Înăuntru, desenul bunicii era încă pătat, însă copacii nu dispăruseră.

Trei zile mai târziu, am intrat în școala veche din strada Mesteacănului împreună cu Elena. Tavanul era crăpat, iar printr-o fereastră spartă se vedea curtea plină de buruieni. Pe peretele de cărămidă, Victor urma să monteze placa proiectului.

— Cum vreți să apară numele? m-a întrebat Elena.

Am privit planul prins cu bandă de hârtie. Sub titlul clădirii era un spațiu gol.

— Mara Petrescu, am spus. Fără numele tatălui meu, fără numele fratelui meu.

Elena a zâmbit.

— Așa va fi.

Am pus desenul bunicii lângă schița noii fațade. Pomii ei strâmbați se potriveau cu ferestrele pe care le proiectasem, de parcă cineva desenase aceeași casă în două vremuri diferite.

Telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la mama: „Am găsit în pod cutia cu scrisorile bunicii. Vrei să ți le aduc?”

Am răspuns după câteva clipe: „Da. Dar adu-le la școală.”

Nu mai voiam ca lucrurile importante să fie îngropate în camerele altora.

Victor a măsurat zidul cu un ruletă galbenă, iar Elena a început să explice muncitorilor unde veneau ferestrele. Eu am îndreptat desenul pătat și l-am prins pe planșetă cu o clemă de alamă.

În fotografie, cutiile mele fuseseră aruncate lângă gunoi.

Pe zidul școlii, numele meu urma să rămână deasupra intrării, acolo unde toți copiii aveau să-l vadă.

„Mara, cum ai vrea să arate prima fereastră?” a întrebat Elena.

Am atins hârtia cu degetul și am răspuns: „Să intre lumina exact acolo unde au crezut că nu mai rămăsese nimic.”