PARTEA 4 — M-au trimis la baza înaintată cu un mop, iar când am cerut o armă, zâmbetul sergentului a dispărut

PARTEA 4

Ordinul de reținere a apărut pe ecran la ora douăzeci și trei și patruzeci și unu de minute.

Davies a întins mâna spre aparat.

— Opriți transmisia.

— Nu mai puteți opri nimic, am spus.

— Sarah, ascultă-mă. Cineva încearcă să ne dezbine.

— Ai spus că fratele meu a murit din cauza unei misiuni eșuate.

— Pentru că așa a fost.

— Și banii?

A tăcut.

Miller a scos cătușele de la centură.

— Căpitane, îmi pare rău.

Davies a râs scurt.

— Tu chiar crezi că ea vă poate proteja? A fost trimisă aici ca să moară. Toți ați fost.

— Nu, am răspuns. Eu am fost trimisă aici ca să aleg cine merită să trăiască.

Mi-am pus casca și am deschis harta satelitară. Convoiul medical era prins între două creste, la șapte kilometri de bază. Trei ambulanțe, un transportor și o echipă de paramedici. Inamicii îi țineau pe loc, dar nu îi atacau. Așteptau ceva.

Așteptau să mă scoată din bază.

— Blake, ia doi oameni și pregătește vehiculul blindat.

— Sunt gata.

— Miller, închide poarta de sud și pune-l pe Croft la comunicații.

Croft s-a ridicat brusc.

— Pe mine?

— Da. Știi să operezi radioul?

— Da.

— Atunci fă pentru prima dată ceva util.

A coborât ochii. Nu mai râdea.

Davies a încercat să se retragă, dar Miller l-a prins de umăr.

— Dumneavoastră rămâneți aici.

— Nu-mi dai ordine.

— Nu. Le execut pe cele care au fost date înainte să încercați să le ștergeți.

În mai puțin de patru minute, am ieșit pe poarta de sud. Motorul blindatului urla, iar praful se rostogolea peste parbriz ca o perdea groasă. Owen Blake stătea lângă mine, cu pușca sprijinită între genunchi.

— N-am crezut că te voi mai vedea, a spus.

— Nici eu.

— Am auzit că ai dispărut după Kandar.

— Am învățat să dispar.

— Și ai aflat cine ne-a vândut?

Am atins ceasul de alamă din buzunar.

— Acum știm.

La șapte kilometri de bază, am găsit convoiul. Un paramedic era rănit, iar motorul primei ambulanțe fusese lovit. Nu exista acoperire în afară de o stâncă joasă și un copac uscat, cu scoarța albă de praf.

Am coborât.

— Rămâneți jos, am spus.

— Unde este trăgătorul? a întrebat Blake.

— Nu trăgătorul este problema. Problema este cel care îi spune unde să tragă.

Am găsit cablul subțire întins între două pietre. Era conectat la o stație ascunsă în spatele unui rezervor gol. Când l-am smuls, radioul din buzunar a început să transmită.

— Ai venit, Lupule de Fier.

Vocea era a unui bărbat.

— Cine ești?

— Cineva care a primit aceeași plată ca Davies.

— Și de ce vorbești cu mine?

— Pentru că el nu ți-a spus tot.

A urmat o pauză.

— Fratele tău nu a fost singura victimă din Kandar. Înainte să moară, Daniel a trimis o copie a ordinului către o jurnalistă din capitală. Copia a ajuns la mine. Davies nu lucra singur.

Am simțit cum mi se încleștează degetele pe ceas.

— Cine mai era implicat?

— Generalul care a semnat ordinul. Și procurorul care a închis ancheta.

— Unde este copia?

— În baza Viper.

Am privit spre munți.

— Unde?

— În camera pe care nimeni nu o caută: spălătoria.

Transmisia s-a oprit.

Am înțeles atunci de ce primisem mopul în prima mea dimineață. Nu fusese doar o glumă. Cineva știa că voi verifica bazinul, conductele și încăperile de serviciu. Cineva încercase să mă împingă exact spre locul în care fusese ascunsă dovada.

Ne-am întors la bază înainte de zori.

În spălătorie, sub o placă desprinsă din podea, am găsit un tub de metal învelit în pânză. În el erau un card de memorie, două copii ale transferurilor bancare și înregistrarea completă a ordinului care ne trimisese în Kandar.

Vocea generalului era limpede.

— Dacă echipa este compromisă, lăsați-i acolo. Nu putem permite ca legătura cu beneficiarul să fie descoperită.

Apoi se auzea Davies.

— Dar sunt oameni ai noștri.

— Sunt costuri, răspundea generalul. Nu oameni.

Am ascultat înregistrarea într-o sală plină de soldați. Nimeni nu s-a mișcat.

Davies stătea cu mâinile încătușate pe masă. Când și-a auzit propria voce, a ridicat capul.

— Opriți asta.

— Nu, a spus Blake.

— Eu nu am spus niciodată că Sarah trebuie ucisă.

Din înregistrare s-a auzit chiar vocea lui:

— Dacă ea apare, eliminați-o înainte să ajungă la dosar.

Davies s-a uitat spre mine.

A înțeles.

Nu îl mai judecam eu. Se auzea singur.

La prânz, au venit anchetatorii militari. Generalul a fost ridicat în capitală, procurorul a fost suspendat, iar conturile au fost înghețate. Davies a încercat să negocieze.

— Sarah, putem repara asta.

— Nu.

— Fratele tău ar fi vrut să mă ierți.

— Nu folosi numele lui ca să te salvezi.

A coborât privirea.

Pentru prima dată, nu mai părea un căpitan. Părea doar un om care descoperise că toate ușile pe care le controla se închiseseră în același timp.

În săptămânile următoare, baza s-a schimbat. Nu pentru că oamenii deveniseră brusc buni, ci pentru că nimeni nu mai putea pretinde că nu știe.

Croft mi-a adus într-o dimineață o cană de cafea.

— Fără glume, a spus.

— Apreciez.

— Am fost un idiot.

— Ai fost speriat și ai ales să pari amuzant.

A dat din cap.

— E mai rău?

— Uneori.

Miller a rămas la bază încă trei luni. Când am plecat, mi-a întins mâna.

— Nu voi mai spune niciodată „drăguțo”.

— Ai face bine.

— Pot să spun „doamnă”?

— Doar dacă vrei să îmbătrânesc zece ani pe loc.

A zâmbit. A fost primul zâmbet care nu ascundea nimic.

După șase luni, locuiam într-un apartament mic din Brașov, într-o stradă unde diminețile miroseau a pâine caldă și frunze ude. Lucram ca instructor la un centru pentru veterani. Îi învățam pe oameni să respire înainte să apese pe trăgaci, să privească înainte să judece și să se întoarcă acasă chiar și atunci când trupul lor ajunsese deja acolo.

Fiica lui Daniel, Mara, venea la mine în fiecare sâmbătă. Avea opt ani și desena lupi pe orice găsea: pe caiete, pe șervețele, pe marginile ziarelor.

Într-o după-amiază, mi-a pus în palmă un desen.

— Acesta ești tu?

În imagine era un lup mic, înconjurat de o vale și de multe stele.

— De ce e atât de mic? am întrebat.

— Pentru că nu trebuie să fie mare ca să fie puternic.

Am simțit nodul din gât înainte să-l pot opri.

— Cine ți-a spus asta?

— Tata.

Mara nu-și amintea de Kandar. Își amintea doar de mâna lui Daniel, de felul în care o ridica pe umeri și de ceasul de alamă pe care îl ținea înainte să plece.

În seara aceea, am pus ceasul pe noptieră. Capacul zgâriat prindea lumina lămpii, iar mecanismul ticăia liniștit. Nu mai era semnal de alarmă. Era doar timp.

Într-o zi de noiembrie, după primul îngheț, am primit un mesaj de la Davies.

„Am terminat mărturia. Dacă vrei să vorbim, îți voi spune tot. Poate putem începe din nou.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi l-am șters.

Nu pentru că îl uram.

Ci pentru că nu mai era treaba mea să-l salvez de adevărul pe care îl alesese.

Mara stătea pe podea și colora un alt lup. De data aceasta, îl făcuse mare, cu labele sprijinite pe o ușă deschisă.

— Unde pleacă? am întrebat.

— Nu pleacă, a spus ea. Se întoarce acasă.

Am zâmbit și am închis ceasul de alamă în palmă.

Pentru prima dată după șase ani, nu l-am atins ca să-mi amintesc de moarte.

L-am atins ca să-mi amintesc că timpul mersese înainte.

Și eu odată cu el.