M-au trimis la baza înaintată cu un mop, iar când am cerut o armă, zâmbetul sergentului a dispărut

În dimineața în care comandantul bazei Viper a ordonat să fiu trecută la curățenie, un lunetist a fost împușcat chiar lângă mine.

— Bine ai venit în iad, cadet, a spus caporalul Derek Croft, întinzându-mi un mop.

Avea un zâmbet larg, iar soldatul Tyler Higgins râdea lângă sacii de nisip albiți de soare. Eu tocmai coborâsem din elicopter, cu praful lipit de buze și cu o valiză mică în mâna stângă.

Am privit mopul.

Apoi l-am privit pe Croft.

— Mai este ceva?

— Da. Încearcă să nu îneci pe nimeni.

— Am înțeles.

Am luat obiectul și am pornit spre centrul de operațiuni. Nimeni nu a observat carcasa întărită pe care o lăsasem în cortul temporar. Nimeni nu a observat bătăturile de pe mâna cu care țineam pușca. Iar când elicopterul a virat, expunând creasta estică doar pentru câteva secunde, eu am verificat automat fiecare punct de tragere înainte să mă uit la clădirea comandamentului.

Viper se afla într-o vale îngustă, prinsă între munți ca într-o menghină. La prânz, metalul frigea, apa avea gust de plastic cald, iar praful intra în fiecare cusătură a uniformei. Baza fusese declarată provizorie cu patru ani înainte. Nimeni nu mai credea asta.

Am măturat intrarea centrului de operațiuni până când am învățat vocile de la radio, traseele patrulelor și punctele oarbe ale posturilor de observație. Am aflat că luneta cu rază lungă fusese stricată, iar trăgătorul desemnat fusese evacuat cu o infecție gravă.

La ora opt seara, în cortul mesei, mi-am deschis caietul verde. Coperta era îndoită la colț, iar în buzunarul interior purtam un ceas mic de alamă, zgâriat pe capac. Fusese al fratelui meu, Daniel. Îl atingeam înaintea fiecărei misiuni, nu pentru noroc, ci ca să-mi amintesc de ce mă întorceam.

Am notat temperatura, presiunea și vântul din vale.

— Spală tava, a spus sergentul Raymond Miller, lăsând-o lângă caiet.

— Ai terminat?

— Cu cina?

— Da.

— Evident.

Am ridicat tava.

— Atunci o spăl.

— Așa te vreau, drăguțo.

Câțiva soldați au râs. Eu am dus tava la bazin, am curățat-o și m-am întors la calcule. Furia era scumpă. Îți consuma atenția exact când aveai cea mai mare nevoie de ea.

La ora zece și șaptesprezece minute, un foc de armă a rupt noaptea.

Un soldat a căzut lângă rezervorul de apă. Nu era o rafală. Fusese un singur glonț, tras de la mare distanță.

Toți au alergat spre ziduri.

Eu am îngenuncheat lângă rănit și am apăsat cu palma peste umărul lui. Sângele era fierbinte, iar în urechi îmi răsuna alarma.

— De unde a venit? a strigat căpitanul Eric Davies.

Am ridicat privirea spre creastă.

— Nu dinspre est.

— Atunci de unde?

Înainte să pot răspunde, radioul de lângă mine a trosnit.

— Mișcare la poarta de nord! Două vehicule fără identificare!

Căpitanul a întins mâna spre arma lui, iar eu am văzut, prin praful luminat de reflectoare, silueta unui om care se apropia de carcasa mea din cort.

Mâna lui a apucat închizătoarea metalică și a început să o ridice…

PARTEA 2

Mâna lui a apucat închizătoarea metalică și a început să o ridice, când un glonț a lovit nisipul la câțiva centimetri de bocancul lui.

Străinul s-a aruncat la pământ. Eu am alergat spre cort, în timp ce soldații strigau și luminile se mișcau haotic peste ziduri.

— Toată lumea la adăpost! a urlat căpitanul Davies.

Am ajuns la carcasă înaintea lui. Am apucat-o și m-am rostogolit după un butoi de combustibil. Metalul era atât de fierbinte încât mi-a ars palma prin mănușă.

— Tu! a strigat Croft. Lasă cutia!

— Nu.

— Este ordin!

— Atunci vino să o iei.

Nu am așteptat să răspundă. Am privit spre creastă, am numărat fulgerele scurte ale focurilor și am înțeles că atacatorii nu încercau să intre în bază. Îi țineau pe toți cu capul plecat ca să ajungă la altceva.

La centrul de comunicații.

— Căpitane! Am spus prin radio. Postul de nord este o diversiune. Verificați centrul de comunicații!

— De unde știi?

— Pentru că lunetistul a tras asupra rezervorului, nu asupra unui om înarmat. A vrut să ne mute atenția.

Davies a ezitat o secundă. Apoi a urlat ordinul.

Miller a venit spre mine, cu pușca lipită de umăr.

— Cine ești, de fapt?

— Cineva care tocmai ți-a salvat centrul de comunicații.

În spatele nostru, un soldat a deschis focul fără țintă. Gloanțele au mușcat din sacii de nisip. Eu am deschis carcasa și am scos pușca demontată, cu țeava învelită într-o pânză cenușie. Mi-au trebuit douăzeci și trei de secunde să o asamblez.

Croft a încremenit.

— Ce naiba faci cu arma aia?

— Îmi fac treaba.

Am întins mâna după un cartuș, dar înainte să-l introduc, ușa cortului s-a deschis violent. A intrat un pușcaș marin înalt, cu barba încărunțită și o cicatrice care-i despica sprânceana. Avea un petic vechi cusut pe mânecă: un lup negru înconjurat de flăcări.

S-a uitat la mine.

Apoi la pușcă.

Fața lui s-a schimbat.

— Nu se poate, a șoptit.

— Marine, întoarce-te la poziție! a strigat Davies.

Bărbatul nu l-a auzit. A făcut un pas înainte, iar mâna lui a început să tremure.

— Te cunosc, a spus el. Toți cei care au supraviețuit văii Kandar te cunosc.

Miller a coborât arma.

— Despre ce vorbește?

Veteranul s-a întors spre ceilalți și, pentru prima dată în acea noapte, glasul lui a acoperit alarma.

— Ridicați-vă! a urlat el. Lupul de Fier este aici. Pregătiți-vă!

În cort s-a făcut liniște.

Nu liniștea de după un ordin. Liniștea aceea rară, în care oamenii își dau seama că au râs de cine nu trebuia.

Croft a privit mopul lăsat lângă ușă.

— Ea?

— Sarah Jenkins, a spus veteranul. Cea care a scos treizeci și doi de oameni din Kandar fără să piardă niciunul.

Davies a venit până la mine.

— Documentele tale spun doar Sarah.

— Asta trebuia să spună.

— De ce ai fost trimisă aici?

Am privit harta de pe peretele cortului. În timp ce toți se uitau la mine, mi-am dat seama că atacatorii nu trăgeau la întâmplare. Fiecare foc împingea apărarea spre sud, exact unde se afla convoiul medical programat să plece înainte de zori.

— Cineva le-a dat traseul, am spus.

Davies a pălit.

— Traseul nu a fost transmis în afara bazei.

— Ba da.

Miller a arătat spre radioul de pe masă.

— Cine a avut acces?

Am înclinat capul spre centrul de comunicații.

— Persoana care a trimis alarma falsă.

În acel moment, radioul a trosnit din nou.

— Convoiul medical a plecat, a anunțat o voce. Repet, convoiul a plecat.

Pe hartă, trei lumini roșii au apărut în vale.

Am recunoscut imediat codul folosit.

Nu era un cod de atacator.

Era codul meu vechi, retras cu șase ani înainte.

Cineva îl recuperase dintr-un dosar clasificat și îl folosea ca să mă cheme într-o capcană…

PARTEA 3

Cineva îl recuperase dintr-un dosar clasificat și îl folosea ca să mă cheme într-o capcană, iar singurul om din bază care putea ști acel cod era căpitanul Davies.

Am întors încet capul spre el.

— Unde este ofițerul care a aprobat convoiul?

Davies nu a răspuns.

Miller a făcut un pas între noi.

— Căpitane?

— Eu am aprobat plecarea, a spus Davies.

— Atunci arată-mi ordinul.

— Nu trebuie să-ți arăt nimic.

Am scos din buzunar un dispozitiv mic de înregistrare. Îl pornisem încă de când găsisem carcasa deschisă.

Din difuzor s-a auzit vocea lui Davies, înregistrată cu două ore înainte, într-o încăpere aflată la celălalt capăt al bazei.

— Dacă apare Lupul de Fier, convoiul pleacă exact la douăzeci și trei de minute după primul foc. Nu vreau martori în centru.

În cort, nimeni nu a respirat.

Apoi s-a auzit o a doua voce. Era a lui Davies, dar mai joasă.

— Iar dacă ea nu deschide carcasa, omul nostru o va face.

Căpitanul a devenit alb la față.

— Este o înregistrare falsificată.

— Nu, am spus. Este vocea ta. Microfonul tău transmite în fiecare seară către centrul de comandă.

— Nu ai dreptul să mă înregistrezi!

— Ai pierdut acest drept când ai trimis oameni într-o ambuscadă.

Veteranul cu cicatrice a pășit în față.

— Eu sunt sergentul major Owen Blake. Am luptat cu ea în Kandar. Știu cum arată o capcană și știu cine a pus-o.

Davies a dus mâna spre pistol.

Miller l-a prins de încheietură.

— Nu face asta.

— Dați-mi drumul!

— Nu, a spus Miller. De data asta, nu.

Am deschis buzunarul interior al carcasei și am scos un plic negru, sigilat cu ceară roșie. Pe el era trecut numărul operațiunii care îmi distrusese echipa cu șase ani în urmă.

— Am venit la Viper pentru că am primit acest plic, am spus. Nu pentru că armata avea nevoie de o femeie care să curețe praful.

Davies a privit sigiliul.

— Dosarul acela a fost închis.

— A fost îngropat. Nu închis.

Am rupt ceara.

În interior se afla o fotografie imprimată pe hârtie subțire. În imagine, un ofițer transmitea coordonatele echipei mele către un intermediar. Chipul era parțial ascuns, dar ceasul de la mâna lui se vedea limpede: un cadran negru, cu o crestătură lângă coroană.

M-am uitat la mâna lui Davies.

Purta exact același ceas.

— Daniel a murit pentru că ai vândut coordonatele, am spus.

În spatele meu, Croft a scăpat încărcătorul pe podea.

Davies a clătinat din cap.

— Fratele tău a murit pentru că misiunea a eșuat.

— Misiunea a eșuat după ce ai transmis poziția.

— Nu poți dovedi asta.

Am întors fotografia. Pe spate era o serie de cifre și un nume de cont bancar. Miller a luat telefonul de serviciu și a verificat registrul financiar.

— Căpitane, a spus el încet, banii au intrat în contul soției tale cu trei zile înainte de atac.

Davies a închis ochii.

În acel moment, radioul a început să țipe. Din vale venea o transmisie întreruptă.

— Convoiul medical este blocat… avem răniți… trăgătorul inamic cere să vorbească cu Lupul de Fier…

Toți s-au uitat la mine.

Vocea din radio a continuat:

— Sarah Jenkins, dacă mă auzi, fratele tău nu a fost ultima persoană care te-a trădat. În mai puțin de o oră, cineva din baza ta va încerca să te ucidă…

Davies a zâmbit pentru prima dată în acea noapte.

Dar zâmbetul lui nu mai era sigur.

În buzunarul meu, ceasul lui Daniel a început să ticăie mai tare decât alarma.

Iar pe ecranul radioului a apărut un mesaj de la comandamentul central: ordin de reținere pentru Sarah Jenkins…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Tatăl meu mi-a smuls invitația de absolvire ca să i-o dea fiicei lui, dar când decanul a intrat, familia mea a amuțit Am acceptat să îngrijesc un miliardar paralizat, dar când i-am descheiat cămașa, chipul lui s-a albit brusc Fostul proprietar m-a sunat după ce ne-am mutat și mi-a spus să vin singură: uitase o cameră conectată, iar ceea ce văzuse soțul meu făcând cu mama lui mi-a schimbat pentru totdeauna viața Fiul pe care l-am crescut și-a invitat tatăl biologic la finală, iar după primul fluier stadionul a amuțit PARTEA 4 — Am acceptat să îngrijesc un miliardar paralizat, dar când i-am descheiat cămașa, chipul lui s-a albit brusc Fiica mea l-a provocat pe cel mai rece miliardar din Manhattan, iar când el s-a întors spre mine, zâmbetul meu a dispărut