PARTEA 4 — M-au găsit după nouăsprezece zile pe o piatră din munți, iar când am rostit un singur nume, tatăl meu a albit

PARTEA 4

…Şapte lumini coborau de pe creastă, dar de data aceasta nu erau felinarele oamenilor lui Vale.

Erau felinarele celor care mă găsiseră în peşteră.

Noya a ridicat mâna şi a fluierat de două ori. Din pădure i s-a răspuns imediat. Băiatul ud a făcut un pas înapoi, iar Caleb şi-a luat puşca de pe masă.

Vale s-a uitat spre uşă.

— Nu puteţi merge acolo.

— Tocmai de aceea mergem, am spus.

Vocea mea era încă a unui copil, dar nu mai tremura.

Tatăl meu a încercat să-mi blocheze calea.

— Emiline, nu ştii ce faci.

— Ba da. Mă întorc la piatră.

Mama a venit lângă mine. În mâna ei se vedea tăietura lăsată de cuţit. O dungă subţire de sânge îi cobora spre încheietură.

— Eu merg cu ea.

Silas a privit-o.

— Ruth…

— Ai vândut destul pentru o singură viaţă.

Noya a luat de pe masă fâşia cu semnătura falsificată şi a băgat-o sub şal.

— Dacă focul ajunge la piatră, hârtia nu mai valorează nimic. Dar fata a văzut locul. Asta nu poate arde.

Am ieşit în noapte.

La început, muntele părea că se mişcă în jurul nostru. Ceaţa înghiţea copacii, iar noroiul îmi intra prin pantofi. Mama îmi ţinea umărul, însă nu mă întreba dacă pot merge. Ştia că mă întorc acolo chiar şi fără ea.

În spatele nostru, Vale îi poruncea lui Silas să rămână.

— Dacă vii, îi pierzi pe toţi!

Tatăl meu nu i-a răspuns.

L-am auzit totuşi venind după noi.

Drumul până la poiană a durat aproape o oră. De două ori am trecut pe lângă aceeaşi stâncă şi de două ori am schimbat direcţia. A treia oară, am văzut pe trunchiul unui fag o crestătură în formă de lună.

— Aici, am spus.

Noya a atins semnul.

— Ai ţinut minte.

— N-am uitat nimic.

Din depărtare s-au auzit glasuri şi trosnet de crengi rupte. Oamenii lui Vale se apropiau cu torţe.

Când am ajuns la marginea poienii, am văzut piatra.

Era plată, lată şi acoperită cu muşchi. În jurul ei, şapte femei şi trei bărbaţi ţineau felinare cu ulei. Sticla lor era afumată, iar flăcările se reflectau în foiţele de mică prinsă pe rame. De aceea, de la distanţă, păreau făcuţi din lumină.

În mijlocul lor stătea un băiat de vreo doisprezece ani.

Mi s-a strâns pieptul.

— El este copilul? am întrebat.

Noya a clătinat din cap.

— Nu. Este nepotul copilului îngropat aici.

Băiatul ţinea în braţe o cutie de scoarţă. A venit spre mine şi mi-a întins-o.

— Bunica mea a spus să o deschizi doar când se întorc oamenii din vale.

Am ridicat capacul. Înăuntru era un registru mic, cu pagini legate în piele de cerb. Pe prima pagină erau numele familiilor care locuiseră în munţi înainte ca oamenii lui Vale să vină cu hărţile lor.

Pe ultima pagină era o listă de plăţi.

Silas a făcut un sunet scurt, ca şi cum ar fi fost lovit în stomac.

— Nu…

Caleb a luat registrul şi l-a apropiat de felinar.

— Aici sunt numele tuturor. Şi sumele. Vale nu a cumpărat pământul. A plătit oameni ca să ardă colibele şi să falsifice actele.

În spatele nostru, Vale a intrat în poiană.

— Daţi-mi cartea.

Nimeni nu s-a mişcat.

El a îndreptat pistolul spre băiat.

— Am spus să-mi daţi cartea.

Silas s-a aşezat între armă şi copil.

— Nu.

Vale l-a privit cu dispreţ.

— Tu ai luat banii mei.

— Şi pentru asta o să trăiesc cu mine până la sfârşit.

— Nu vei trăi până mâine dacă nu te dai la o parte.

Tatăl meu nu s-a dat.

Am făcut un pas spre Vale.

— Mi-ai spus că oamenii de lumină nu sunt reali.

— Sunt doar sălbatici cu felinare.

— Atunci de ce te temi de carte?

Pistolul din mâna lui a coborât o clipă. Caleb a profitat şi i-a lovit încheietura cu patul puştii. Arma a căzut în iarbă. Unul dintre oamenii lui Vale a fugit, altul a îngenuncheat, iar al treilea a rămas cu torţa ridicată.

Noya s-a întors către el.

— Arunc-o şi pleacă.

Bărbatul a lăsat torţa să cadă în noroi.

Vale s-a repezit spre registru, dar mama l-a prins de haină. Nu era o femeie puternică. Era obosită, rănită şi tremura. Totuşi, l-a ţinut suficient cât să-i rupă buzunarul vestei.

Din buzunar a căzut un pachet de hârtii.

Caleb le-a ridicat.

— Actele de vânzare.

Vale a încercat să le smulgă.

— Nu ştiţi ce faceţi! Fără mine, oraşul nu are bani, căile de transport nu se construiesc, iar familiile voastre rămân în noroi!

— În noroi am trăit şi înainte să ne furi, a spus Noya.

El s-a întors spre mine.

— Tu ai început toate astea. Dacă nu te găseau, nimeni nu întreba nimic.

M-am uitat la piatra de sub felinare. M-am gândit la cele trei oase mici, la pâinea caldă, la mâna lui Noya pe fruntea mea şi la tata care mă trimisese în pădure pentru bani.

— Nu eu am început.

Apoi am ridicat vocea.

— Eu doar m-am întors.

În zori, oamenii din vale au venit la poiană. Nu pentru că îi chemase Vale, ci pentru că Caleb trimisese băiatul pe o potecă ascunsă înainte să plecăm. Au venit cu sape, pături şi lumânări. Au văzut oasele de sub piatră.

Nimeni nu le-a mai putut spune că era doar o poveste de copil.

Vale nu a fost dus imediat la închisoare. În sat, oamenii nu aveau nevoie de lanţuri ca să-l pedepsească. În aceeaşi zi, el şi-a pierdut biroul, contractele şi oamenii care îl salutau până atunci. Când a încercat să urce în tren, conductorul i-a pus registrul în faţă.

— Nu pleci cu asta.

Caleb a păstrat documentele, iar copiile au ajuns la fiecare familie al cărei nume fusese furat.

Silas a venit la mine abia după ce soarele a urcat peste creastă.

Avea mâinile murdare de pământ.

— Nu ştiu cum să-ţi cer iertare.

— Atunci nu cere.

A coborât privirea.

— Ce să fac?

I-am întins bucata de metal cu cele şapte stele.

— Du-o la piatră. Pune-o acolo unde ai găsit-o.

A privit obiectul mult timp.

— Credeam că era un semn pentru Vale.

— Era un semn pentru cei care încă îşi aminteau.

Tatăl meu a dus metalul până la piatră. A îngenuncheat şi l-a aşezat în muşchi, lângă oasele acoperite cu pânză. Mama s-a aşezat lângă el, dar nu i-a atins umărul.

Noya mi-a prins mâna.

— Vei rămâne cu noi?

Am privit spre vale, unde casa noastră părea mică între copaci. Nu mai era locul în care crezusem că lumea se termină. Dar nici nu puteam să mă prefac că nimic nu se schimbase.

— Voi merge la şcoală, am spus. Voi învăţa să citesc toate actele pe care oamenii le folosesc ca să mintă.

Noya a zâmbit.

— Atunci păstrează-ţi numele.

În săptămâna următoare, notarul a încercat să-mi şteargă numele din registrul judeţului. A spus că o fetiţă care vorbea despre oameni de lumină nu putea fi martoră. Mama a adus însă cămaşa cu şapte stele, iar Caleb a adus registrul din scoarţă. În faţa tuturor, Noya a spus numele adevărat al mamei mele şi al femeii care îi fusese mamă.

Când funcţionarul a întrebat cum mă cheamă, mama nu s-a uitat la tata.

S-a uitat la mine.

— Spune-i.

Am ridicat capul.

— Emiline Ruth Mavis.

Funcţionarul a scris fiecare nume.

Apoi am cerut să fie trecute şi numele celor şapte familii de pe piatră.

A durat o zi întreagă.

Dar au fost scrise.

Ani mai târziu, când oamenii au început să urce muntele pentru a vedea poiana, unii spuneau că acolo locuiau fiinţe coborâte dintre stele. Eu nu i-am contrazis niciodată. Le spuneam doar să nu atingă piatra şi să nu rupă muşchiul de deasupra mormintelor.

Într-o după-amiază, băiatul care îmi dăduse cutia de scoarţă a venit la şcoală cu o întrebare.

— De ce ai spus că te-ai întors?

Am închis cartea pe care o citeam.

— Pentru că muntele nu m-a ascuns ca să mă piardă.

— Atunci de ce?

Am privit spre fereastră. Nu vedeam oraşul, nici casa, nici creasta. Vedeam doar o foaie de hârtie pe care şapte nume fuseseră scrise din nou.

— Ca să mă trimită înapoi cu adevărul.

În ziua în care am împlinit unsprezece ani, m-am întors singură la piatra cenuşie. Am aşezat cămaşa cu şapte stele lângă metalul gravat şi am aprins un felinar mic.

Flacăra s-a reflectat în bucata de mică.

Pentru o clipă, în jurul meu au apărut şapte lumini.

Nu s-au apropiat.

Nu au plecat.

Iar de sub piatră, ca un glas venit prin rădăcinile muntelui, Noya mi-a spus:

— Citeşte numele cu voce tare, Emiline.