PARTEA 4 — M-au concediată după acuzația unei femei bogate, dar când paznicul mi-a cerut să revin, soțul ei a pălit

PARTEA 4

— Cine a cerut transferul? am întrebat.

Femeia de la clinică a ezitat.

— A venit o solicitare semnată de reprezentantul hotelului. Numele este Victor Șevciuk.

Mi-am ridicat privirea. Victor auzise suficient cât să înțeleagă că planul lui se prăbușea.

— Nu poți merge singură, a spus Andrei.

— Nu merg singură.

Mara și-a prins prosopul sub braț.

— Vin și eu.

Domnul Preda a scos telefonul din buzunar.

— Eu îl sun pe proprietar.

Victor a făcut un pas spre soția lui.

— Tu pleci cu mine.

Doamna Șevciuk nu s-a mișcat.

— Nu mai plec nicăieri cu tine.

El a privit-o ca și cum nu recunoștea femeia din fața lui.

— Ai uitat cine te-a scos din nimic?

— Nu, Victor. Tocmai de aceea mi-a fost frică să plec.

Am lăsat hotelul în mașina lui Andrei. La semafor, degetele mele se strângeau în jurul brelocului de lemn al lui Radu. Tramvaiul sculptat era zgâriat pe o parte, fiindcă fetele îl aruncaseră când erau mici. Radu îl primise de la un coleg și îl prinsese la chei în ultima săptămână în care mai putea urca singur scările.

— Nu am știut că a făcut sesizarea, am spus.

— A încercat să îți spună.

— Eu eram ocupată să îl duc la tratament.

— Nu ai de ce să te învinovățești.

Am întors capul spre geam.

— Nu mă învinovățesc. Dar mă doare că a murit crezând că nimeni nu îl va asculta.

La clinică, o infirmieră ne-a condus într-o încăpere îngustă, unde mirosea a hârtie umedă și dezinfectant. Pe un cărucior metalic se afla dosarul lui Radu, deschis la mijloc.

— Acestea sunt documentele originale, a spus femeia. Cineva a cerut să fie retrase înainte de mutarea arhivei.

În dosar era formularul prin care Radu ceruse examinarea locului de muncă. În partea de jos, sub semnătura lui, exista o notă scrisă de mână.

„Dacă mie mi se întâmplă ceva, întrebați-o pe Mara de la spălătorie. Ea a văzut cutiile.”

M-am uitat spre Mara.

Ea și-a dus mâna la gură.

— Nu știam că a scris asta.

— Ce ai văzut? am întrebat.

Mara a tras aer în piept.

— În noaptea dinaintea renovării, am văzut trei cutii scoase din aripa de nord. Pe ele era scris numele firmei lui Victor. Radu m-a rugat să îi spun dacă dispar. A doua zi, cutiile nu mai erau.

— De ce ai tăcut?

— Pentru că aveam doi copii și un soț bolnav. Victor mi-a spus că, dacă vorbesc, nu voi mai găsi de lucru nicăieri.

Nu i-am reproșat nimic. Frica nu arată la fel pentru toți. Uneori este o ușă încuiată. Alteori este chiria de luna viitoare.

Andrei a fotografiat fiecare pagină. Domnul Preda a trimis copiile proprietarului hotelului și companiei care urma să cumpere clădirea. Răspunsul a venit după câteva minute: verificarea urma să înceapă în aceeași zi, iar contractul era suspendat până la lămurirea actelor.

Victor a ajuns la clinică împreună cu soția lui. Nu știam cum îi găsise, dar nu mai avea aroganța de dimineață.

— Olena, a spus doamna Șevciuk, am ceva pentru tine.

Mi-a întins o cutie mică, legată cu o panglică neagră. Înăuntru se afla inelul.

— Nu vreau să îl ating.

— Nu este un cadou. Este dovada că l-am pus acolo.

Victor a apucat-o de braț.

— Ajunge.

Ea s-a smuls.

— Nu, Victor. Nu mai ajunge să mă tem pentru tine.

A scos din geantă un carnet cu coperți roșii.

— Am copiat plățile. Toate. Firma fratelui tău, facturile umflate, banii trimiși în contul vostru comun. Am păstrat carnetul pentru cazul în care aveam nevoie să fug.

Victor a făcut un pas înapoi.

Acesta era lucrul pe care nimeni nu îl prevăzuse. Ea nu fusese doar complicele lui. Își pregătise de multă vreme propria ieșire.

— De ce mi le dai mie? am întrebat.

— Pentru că Radu a fost singurul om care mi-a spus, acum trei ani, că Victor nu se va opri. Eu am râs de el.

— Și acum?

— Acum știu că a avut dreptate.

În aceeași după-amiază, proprietarul hotelului a venit la clinică. Era un bărbat înalt, cu o eșarfă verde înfășurată neglijent la gât. A ascultat totul fără să întrerupă.

— Olena, hotelul îți va plăti salariile pierdute și costurile tratamentului lui Radu, a spus el.

— Nu vreau să fiu cumpărată.

— Nu te cumpăr. Repar o parte din răul pe care l-am lăsat să se întâmple.

— Și locul meu de muncă?

— Este al tău, dacă îl mai vrei.

Am privit mâinile lui Mara, mâinile lui Andrei și chipul obosit al doamnei Șevciuk. Apoi m-am gândit la gemenele mele. La felul în care își țineau respirația când eu eram tristă, de parcă puteau să mă ajute fără să știe cum.

— Nu mă întorc ca să curăț camerele, am spus. Vreau să conduc echipa care verifică lucrările vechi și să fie angajate femeile care au fost reduse la tăcere.

Proprietarul a dat din cap.

— Accept.

Andrei a zâmbit.

— Atunci avem mult de lucru.

Victor a rămas lângă perete, cu carnetul roșu al soției lui pe masă. Nu pierduse doar contractul hotelului. Pierduse controlul asupra tuturor oamenilor pe care îi ținuse în frică.

Înainte să plec, doamna Șevciuk m-a oprit.

— Nu îți cer iertare, a spus ea. Nu încă. Ar fi prea ușor.

— Ce vei face?

— Voi spune tot ce știu, chiar dacă pierd casa, banii și numele pe care l-am apărat.

Am privit-o câteva secunde.

— Atunci începe cu Mara.

Femeia s-a întors spre ea.

— Îmi pare rău că te-am amenințat.

Mara nu a răspuns imediat. Apoi și-a întins mâna și a luat carnetul roșu.

— Nu pentru mine. Pentru cei care au respirat praful acela.

În seara aceea, când am ajuns acasă, gemenele m-au găsit în hol și s-au agățat de haina mea. Una dintre ele mi-a luat brelocul din palmă.

— Mami, tramvaiul lui tata s-a întors?

Am îngenuncheat lângă ele.

— Nu a plecat niciodată.

A doua zi, am dus brelocul la hotel și l-am prins de cheia arhivei. Nu ca amintire, ci ca să mă asigur că nimeni nu va mai scoate dintr-un dosar pagina de care depinde viața unei familii.

Când Mara a deschis cutia cu documentele vechi, prima pagină purta semnătura lui Radu.

Iar sub ea, cu cerneală proaspătă, am scris numele celor care urmau să vorbească.