PARTEA 4 — M-am întors din Qatar și mi-am găsit mama legată într-o cameră, iar când am întrebat cine a făcut asta, soțul meu a pălit

PARTEA 4

…iar sub fotografie apărea o oră: douăzeci și trei fără un sfert.

Am ridicat ochii spre Clara.

— Nu mergi singură nicăieri, a spus ea.

— Nu știu dacă persoana aceea mai are timp să aștepte.

— Și eu nu știu dacă e o capcană.

Mama m-a prins de încheietură. Degetele ei erau slabe, dar strânsoarea avea o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem de ani întregi.

— Du-te, Elena, a șoptit. Dar nu pentru testament.

— Pentru ce?

— Pentru adevărul pe care l-am ascuns de tine.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât tot ce găsisem în cameră.

Clara a înțeles imediat că Rose știa mai mult decât spusese.

— Ce adevăr?

Mama a închis ochii.

— Tatăl Elenei nu a murit în accidentul despre care i-am povestit.

Coridorul parcă s-a îngustat în jurul nostru.

Mark, încă ținut la distanță de ofițer, a râs nervos.

— Ce legătură are asta cu polița?

— Una mare, i-a răspuns Rose. Testamentul original nu lasă casa cui crede el.

Am simțit că nu mai pot respira.

Tatăl meu murise când aveam nouă ani. Asta îmi spusese mama. Un accident pe autostradă, o despăgubire mică și o viață dusă mai departe cu greu.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

— Pentru că am vrut să te țin departe de el.

— De cine?

Mama a privit spre Brenda.

— De tatăl lui Mark.

Brenda a făcut un pas înapoi.

— Nu știi ce spui.

— Soțul tău l-a șantajat pe tatăl meu. A folosit banii familiei ca să cumpere oameni și documente. Când tatăl Elenei a încercat să vorbească, a fost împins de pe șosea. Eu am găsit actele după moartea lui și le-am ascuns.

Mark a început să se agite.

— Mama mea nu are nicio legătură cu asta.

— Ba are, a spus Rose. Și testamentul original dovedește că tatăl Elenei a lăsat banii unui fond pentru îngrijirea mea. Fondul ar fi trebuit să fie administrat de ea când împlinea treizeci de ani.

Clara a întors capul spre mine.

— De aceea au avut nevoie de împuternicirea falsă. Nu pentru banii trimiși din Qatar. Pentru fondul care valorează mult mai mult.

Mark a smucit brațul.

— Rose, dacă nu taci, Heather va ajunge să plătească pentru tot.

Heather a izbucnit în plâns.

— Ai spus că nu va fi rănită! Ai spus că doar o vei ține într-o cameră până semnează!

— Era deja bolnavă! a strigat Mark. Oricum nu mai avea mult!

În salon s-a făcut o liniște grea. Nu pentru că el ar fi tăcut, ci pentru că tocmai spusese exact ce încercase să ascundă.

Ofițerul l-a încătușat. Brenda a început să se roage, iar Heather s-a prăbușit pe un scaun, cu mâinile peste față.

Clara a luat cheia din cutia lui Samuel.

— Depozitul este al firmei tatălui lui Mark. Dacă testamentul e acolo, trebuie să-l găsim înainte ca cineva să-l distrugă.

Nu am vrut să o las pe mama singură, dar Rose mi-a cerut să plec.

— Am fost închisă trei ani în camera aceea, Elena. Pot să mai stau o oră într-un salon cu două asistente.

La douăzeci și două și jumătate, eu, Clara și Samuel am ajuns la depozit. Era o clădire joasă, cu pereți de tablă și miros de ulei vechi. Cheia a deschis o cutie metalică ascunsă după un raft cu vopsele.

Înăuntru era un plic îngălbenit, o fotografie cu tatăl meu și un registru gros.

Pe prima pagină, cu cerneală neagră, scria numele lui Mark.

Clara a întors pagina, apoi a ridicat privirea.

— Elena, aici nu este doar dovada crimei financiare. Este lista tuturor celor pe care Mark i-a plătit.

Samuel a aprins lanterna. În partea de jos a registrului se afla o semnătură proaspătă, datată în acea dimineață.

Mark semnase că a primit testamentul original.

Dar Mark fusese la spital, înconjurat de ofițeri, când semnătura fusese făcută.

Apoi telefonul lui Clara a sunat. A ascultat câteva secunde și s-a albit la față.

— Cine era? am întrebat.

— Clinica. Rose a dispărut din salon…